Cum se apropie luna în care m-am născut, cum simt furnicături în palme şi-n tălpi, de parcă aş răzălui tot varul de pe bolta cerului, ca un sugar inocent. Cum dau fila calendarului, cum îmi vine sa trăsnesc pe oricine s-ar apropia de mine, la mai puţin de un metru.
– Fără violenţă!
Parcă aud şi acum strigătele cocostârcilor care, în 89, stăruiau să mă convingă, de la înălţimea unor balcoane, că iarna de la Bucureşti nu-i ca primăvara de la Praga şi nici ca toamna de la Moscova… Ce-i aia „Fără violenţă”? Până şi-n dragoste există violenţă. N-aţi văzut cât de chinuite sunt femeile acelea care se lasă filmate – în scop educaţional – în timp ce-şi consumă iubirea? V-aţi uitat vreodată in ochii lor? Câtă consistenţă! Câtă luptă!
Cu violenţă, domnule, cu violenţă! Ce? Bonaparte a stat pe gânduri când a pus tunurile pe parizieni? Sau vă imaginaţi c-a imprimat grile „sudoku” pe foile Contractului lui Rousseau şi le-a împărţit soldaţilor, împreună cu creanga de mareşal?
– Viaţa e o luptă, îmi spunea un gânditor bolnav de tuse măgărească.
Am zis eu că nu e? Să vă spun un secret: de fiecare dată când citesc o carte în care scriitorul se căzneşte să definească viaţa, o închid cu atâta putere, încât îmi bat vecinii în ţeavă:
– Mai lasă, domule, cititul, că şi aşa avem bulină roşie la intrare…
Ete, na! Ce viaţă, mă? Ce luptă? Şi atunci, moartea ce e?
Sunt un violent cu ascendent în Leu. În restul timpului cultiv pacea în ghivece din PVC, scriu pe unde apuc „make love no war”, strig „Kirialesa!” în urma popii şi-mi spăl pisicile la maglă, ca un stăpân bun. Vi se pare puţin?
Ar fi trebuit să văd lumina zilei pe 15, dar din motive pe care prefer sa le dosesc, am preferat compania amniotica şi am amânat expulzarea cu şaptezeci şi două de ore. Eram uns cu toate alifiile… Gurile rele spun ca eram atât de încăpăţânat, că nici după ce am încasat palmele peste popou, tot n-am vrut sa plâng. Doamne, multă monedă s-a mai bătut pe scena asta… Ba c-ar fi magic, ba c-ar fi dramatic… Ce să spun? Am avut noroc, în acele vremuri taţii nu intrau in sala de operaţii cu reportofoane, camere video sau tablete, ci aşteptau pe holurile maternităţilor, rozându-şi unghiile sau căutând nume de sfinţi în calendarul ortodox. Pe mine m-au lăsat ai mei sa urc povârnişul cunoaşterii treaptă cu treaptă, fără sa recurgă la binefacerile tehnologiei. Şi am început cu penicilina… Dar asta e altă poveste.
Deunăzi, adică… să fiu mai exact… Staţi aşa, să dau foaia… Aşa. Am găsit. Pe 12 august, anul curent, mă dusei la poştă să pun un plic. M-am aşezat pe marginea scaunului soios, am completat adresele şi am început să rotesc ochii prin odaie, în căutarea butonului „Enter”, până când am dat de o fereastră cu zăbrele ruginite şi pânze de păianjen, ca cele de la Aiud. Dar, hai, că nu vreau să politizez monologul… Am trecut plicul prin dreptul limbii, privind cu ochii mijiţi spre fantoma de dincolo de zăbrele, de dincolo de veacuri. Era ca acum treizeci de ani… Avea ochelari cu rame de mucava, părul grizonant şi mâini uscate. Am văzut-o bine, şi, nu, nu băusem nici măcar o bere in dimineaţa aceea… Mi-a întins un plic de culoare mov, cu timbre cubaneze neştampilate şi m-a întrebat, zâmbind profetic, dacă am ajuns acolo unde voiam sa ajung pe vremea când zăbrelele erau vopsite. N-am ştiut ce să-i răspund, dar am rămas cu un gust amar. Nu, nu din cauza lui Fidel Castro şi nici a lui Cronos, ci a lipiciului, care, la fel ca imaginea zgripţuroaicei care-mi ţinea colecţia filatelică la un nivel înalt, îşi schimbase gustul din miez de nucă, în mucegai şi vin de mere acre.
Famost, August 2015
Marius Gabor 
Leave a Reply