Odaia 5

Odaia 5

— În fiecare vineri, numai după ora 8, spuneai, întorcându-ţi faţa spre Prutul ce curgea agale ca un bătrân care-şi joacă ultima carte. Ştiam că n-o faci decât pentru a masca zâmbetul ce-ţi împovăra colţul gurii cu meteahna păcatului de a spune Nu!, când ar fi trebuit să spui Da!, pentru ca apoi să te laşi prinsă de bună voie într-o cursă pe care ţi-o întinsesem, mascând zâmbetul ce-mi zgândărea dorinţele cu meteahna păcatului de a nu spune nimic, când ar fi trebuit să-ţi spun Te iubesc!

M-ai luat de mână şi mi-ai apăsat buzele cu un sărut corupt de mita florilor ce-ţi împodobeau pletele, ca şi cum nimic n-ar mai fi contat. Nici cursurile de medicină împrăştiate pe noptieră, nici desenele mele lipsite de pudoare şi nici scrisorile noastre rânduite în raftul ce se învecina cu opera lui Tolstoi, ca şi cum tocul înmuiat în cerneala nopţilor în care te strângeam la piept ar fi fost mai demne decât opera lui Balzac, n-au putut face nimic pentru noi.

Apoi am ieşit în lume. Tu, în cea brodată cu halate albe şi miros de formalină, eu, în cea minată de îndoieli şi de pricini închipuite, asemenea unui serviciu funerar care-şi făcea reclamă împrăştiind fluturaşi cu chipul lui Hamingway. N-aş zice că era rău, mai ales în dimineţile în care, îmbătat de mireasma petalelor desprinse din părul tău, păşeam peste cadavrele dozelor de bere ca un rege supus  chemărilor inimii nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea, cum spunea profetul Ieremia.

Lumea ne-a primit cu braţele deschise şi cu spatele la noi, crezând că astfel mesajul ei se bucură de circumstanţe atenuante, dar îşi găsise naşii. Îmi amintesc şi acum zornăitul lanţurilor de la picioarele celor care îşi lăsară destinul în braţele ei, ca şi cum poziţia misionarului le-ar fi garantat legitimitatea procreării şi îndeplinirea scopului pentru care fuseseră încarnaţi în trupuri păcătoase, nu în cochilii de melci. Cu noi nu i-a mers. Ne-am luat de mâini, am urcat în susul râului, până când piscul muntelui ce străjuia intrarea în lumea nouă ne-a atins tălpile cu tinctură de rouă, vinars şi frunze de ghimbir, apoi ne-am iubit, nesocotind rânduielile, stropindu-le cu oţet şi presărându-le cu sare, spre a nu fi date uitării.

— Când te mai pot vedea?

— În fiecare vineri, după ora 8, spuneai întorcându-ţi faţa spre Prutul ce curgea agale, apoi ai închis fereastra şi ai agăţat de clanţa uşii un bilet pe care scria INVENTAR, ca şi cum numărul paşilor mei ar fi fost rezultatul unui excedent bugetar şi nu o rugă prelinsă pe treptele căminului de pe strada Korolenko, odaia 5, locul în care florile mituiau simţurile pentru a le vinde, la preţ de speculă, celor cu inimile împietrite.

Famost, Octombrie 2015

Sursa foto: arhivă personală

 

 

Reclame

Pierdut 18 zile. Le declar auguste

august

Cum se apropie luna în care m-am născut, cum simt furnicături în palme şi-n tălpi, de parcă aş răzălui tot varul de pe bolta cerului, ca un sugar inocent. Cum dau fila calendarului, cum îmi vine sa trăsnesc pe oricine s-ar apropia de mine, la mai puţin de un metru.
– Fără violenţă!
Parcă aud şi acum strigătele cocostârcilor care, în 89, stăruiau să mă convingă, de la înălţimea unor balcoane, că iarna de la Bucureşti nu-i ca primăvara de la Praga şi nici ca toamna de la Moscova… Ce-i aia „Fără violenţă”?  Până şi-n dragoste există violenţă. N-aţi văzut cât de chinuite sunt femeile acelea care se lasă filmate – în scop educaţional – în timp ce-şi consumă iubirea? V-aţi uitat vreodată in ochii lor? Câtă consistenţă! Câtă luptă!
Cu violenţă, domnule, cu violenţă! Ce? Bonaparte a stat pe gânduri când a pus tunurile pe parizieni? Sau vă imaginaţi c-a imprimat grile „sudoku” pe foile Contractului lui Rousseau şi le-a împărţit soldaţilor, împreună cu creanga de mareşal?
– Viaţa e o luptă, îmi spunea un gânditor bolnav de tuse măgărească.
Am zis eu că nu e? Să vă spun un secret: de fiecare dată când citesc o carte în care scriitorul se căzneşte să definească viaţa, o închid cu atâta putere, încât îmi bat vecinii în ţeavă:
– Mai lasă, domule, cititul, că şi aşa avem bulină roşie la intrare…
Ete, na! Ce viaţă, mă? Ce luptă? Şi atunci, moartea ce e?
Sunt un violent cu ascendent în Leu. În restul timpului cultiv pacea în ghivece din PVC, scriu pe unde apuc „make love no war”, strig „Kirialesa!” în urma popii şi-mi spăl pisicile la maglă, ca un stăpân bun. Vi se pare puţin?

Ar fi trebuit să văd lumina zilei pe 15, dar din motive pe care prefer sa le dosesc, am preferat compania amniotica şi am amânat expulzarea cu şaptezeci şi două de ore. Eram uns cu toate alifiile… Gurile rele spun ca eram atât de încăpăţânat, că nici după ce am încasat palmele peste popou, tot n-am vrut sa plâng. Doamne, multă monedă s-a mai bătut pe scena asta… Ba c-ar fi magic, ba c-ar fi dramatic… Ce să spun? Am avut noroc, în acele vremuri taţii nu intrau in sala de operaţii cu reportofoane, camere video sau tablete, ci aşteptau pe holurile maternităţilor, rozându-şi unghiile sau căutând nume de sfinţi în calendarul ortodox. Pe mine m-au lăsat ai mei sa urc povârnişul cunoaşterii treaptă cu treaptă, fără sa recurgă la binefacerile tehnologiei. Şi am început cu penicilina… Dar asta e altă poveste.

Deunăzi, adică… să fiu mai exact… Staţi aşa, să dau foaia… Aşa. Am găsit. Pe 12 august, anul curent, mă dusei la poştă să pun un plic. M-am aşezat pe marginea scaunului soios, am completat adresele şi am început să rotesc ochii prin odaie, în căutarea butonului „Enter”, până când am dat de o fereastră cu zăbrele ruginite şi pânze de păianjen, ca cele de la Aiud. Dar, hai, că nu vreau să politizez monologul… Am trecut plicul prin dreptul limbii, privind cu ochii mijiţi spre fantoma de dincolo de zăbrele, de dincolo de veacuri. Era ca acum treizeci de ani… Avea ochelari cu rame de mucava, părul grizonant şi mâini uscate. Am văzut-o bine, şi, nu, nu  băusem nici măcar o bere in dimineaţa aceea… Mi-a întins un plic de culoare mov, cu timbre cubaneze neştampilate şi m-a întrebat, zâmbind profetic, dacă am ajuns acolo unde voiam sa ajung pe vremea când zăbrelele erau vopsite. N-am ştiut ce să-i răspund, dar am rămas cu un gust amar. Nu, nu din cauza lui Fidel Castro şi nici a lui Cronos, ci a lipiciului, care, la fel ca imaginea zgripţuroaicei care-mi ţinea colecţia filatelică la un nivel înalt, îşi schimbase gustul din miez de nucă, în mucegai şi vin de mere acre.

Famost, August 2015

Nostalgie

nostalgie

Nu-mi amintesc foarte bine, dar e posibil să mă fi îndrăgostit de ea într-una din acele zile în care demenţa senilă a cărăbuşilor se împletea cu optimismul florilor de castan şi cu naivitatea veveriţelor. Nu, n-o chema Mimi… Asta ar mai fi lipsit! Să poarte nume de veveriţă! Şi nici Adelina… Sau era Adelina? E drept,  pare un nume cunoscut, dar nu bag mâna-n foc. Până la urmă, Adelina e un nume frumos, fie că-i purtat de o rozătoare cu ochi de căprioară, fie de o femeie cu picior înalt şi pulpa fermă. Câţi ani să fi avut? Ei, asta-i bună! Drept cine mă iei, domnişoară? Huo! La muncă! Tineretul din ziua de azi… Aş putea să fac un calcul. Sunt bun la asta. Mă tem, însă, c-aş încurca deîmpărţitul cu împărţitorul, câtul cu produsul şi restul cu… Pe unde rămăsesem? A, da! Ştii ceva? Hai să lăsăm limbajul elevat şi să vorbim pe înţelesul inimii. Vrei? Promit să-ţi cumpăr o prăjitură „Ora 12” la cofetăria de la colţul străzii. Poftim? Ai observat şi tu? Aşa e. Toate clădirile importante din viaţa unui om sunt amplasate la colţurile străzilor: loteria, maternitatea, poliţia, salvarea, morga, nu, morga, nu… asta e ascunsă, primăria, bordelul, pompele funebre…

— Uite-o pe Mimi! Dă-mi nucile, repede! Mimi! Adelina! Cum? Nu e Adelina? Nu e Mimi? Ei bine, da, recunosc, sunt miop. Şi?

Aşa… Stai să-ţi spun. Te grăbeşti? Pe Adelina am cunoscut-o într-o tabără. Era mignonă, avea părul încârlionţat şi negru ca smoala. În fotografia de grup pe care am făcut-o în faţa lacului am încercat să mă strecor printre trupurile firave ale celorlalţi copii şi să stau lângă ea, dar n-am reuşit. Dintre toate trupurile pipernicite, al meu era cel mai. De aceea, m-am mulţumit cu rândul al doilea, al treilea din dreapta… Aveam şi un plan de cucerire: acopeream feţele tuturor celor patruzeci de pitici cu creion chimic şi le-aş fi lăsat doar pe al meu şi al lui Mimi. Ce să fac? Era greu să ai parte de intimitate… Îţi dai seama ce frumos ar fi fost? Noi doi şi restul lumii, pierduţi sub ruinele liliachii ale creionului acela pervers, care nu-si dădea arama pe faţă, decât după ce-l umezeai. Ştii cum e? La nervi, omul zice adevărul. Şi la băutură. Eram nervos. Şi îndrăgostit. Combinaţie mortală. Te duce direct in clădirea aia, care niciodată nu e amplasată la colţul străzii. De la zis, până la făcut „e multe”, vorba ţiganului. Când mi-am văzut chipul în fotografie, la un metru de chipul ei, m-am înduioşat. Ce să fac? Sunt un om slab… Şi atunci am luat creionul chimic, l-am băgat în gură şi am mâzgălit doar faţa mea şi a ei, lăsându-i pe ceilalţi tembeli să se zgâiască la fotograf, cu ochii înceţoşaţi.

Să nu mă întrebi cum a fost primul sărut. Sunt pudic şi am oroare de zilele care încep cu 1. Tot ce pot să-ţi spun e că nu m-am spălat pe dinţi o săptămână, ca să nu-i pierd savoarea… Când îţi intră dragostea în sânge mai e cum mai e, dar când îţi copleşeşte papilele gustative şi face caleidoscop din tine, nu mai ai scăpare. Doamne, îmi ziceam, dacă gura aia, mică şi aromată ca o zmeurată m-a făcut să-mi pierd minţile şi s-o îndrăgesc până şi pe Silvia Dumitrescu, ce-aş fi făcut dacă mă lua de mână şi-mi spunea „Dragul meu”? Nu ştiu, e greu de spus… Şi ştii de ce?

— Uite-o! Dă-mi nucile! Repede! Of, ce greu te mişti! S-a dus… Era Mimi?

Cea mai mare dovadă de dragoste e să ştii să renunţi zicea Stendhal. La mine n-a funcţionat. Niciodată. Toate femeile pe care le-am iubit dansau mai bine decât mine şi toate, bă, dar absolut toate, au renunţat la mine, fără niciun regret. Apoi, nu e asta cea mai mare dovada de dragoste? Ce să fac? Mă mulţumesc cu fericirile altora. Si aşa fericirea e pentru proşti…

Stai să-ţi spun. Te grăbeşti? Când am dansat prima oara cu Adelina, n-am simţit nimic. Dansul e o apropiere fizică, electrică şi chimică între doua persoane de sex opus – de cele mai multe ori – în care vorbele pe care ţi le propui să le şopteşti sunt înăbuşite de cârlionţii negri, şateni sau blonzi care-ţi intră în nări când începe refrenul. De ce râzi? Auzi? Simt că ai, aşa, un spirit inchizitorial… Ce-ai fi făcut în locul meu? Cânta Lionel Richie – Say you, Say me! De pus pe orice tip de rană… Din păcate, când am vrut să-i şoptesc cuvintele magice, piesa şi-a schimbat ritmul. Adelina s-a desprins din braţele mele, a făcut o piruetă, două, trei, mi-a atins cămaşa în carouri cu pletele ei albastre, m-a privit, cum numai o femeie care iubeşte poate sa privească,  apoi a dispărut în mulţimea de piperniciţi cu braţe de Popeye şi idealuri de Bluto, lăsându-mă în pragul deznădejdii.

Nu mai poţi să stai? Am înţeles… Ce să fac? De o bucată de vreme mă plictisesc pe mine însumi mai mult decât îţi poţi imagina. Nu te uita ca sunt bătrân. Încă mai pot! Să mă ridic singur din pat, să-mi leg şireturile, să-mi… Poftim? A, nu! N-am mai văzut-o niciodată pe Mimi… Cine ştie pe unde o fi, câte bombeuri o mai fi călcat, câte piruete o mai fi făcut şi-n braţele cui a…

— Uite-o! Dă-mi nucile! Repede! Adelina! Mimi!

Publicat în revista Famost pe care o puteţi descărca aici 
iunie, 2015

 sursa foto: www.video-image.de

Oraşul nebunilor. Recenzie, Adina Fuică – Famost

Cand presa autohtona si internationala isi canalizeaza atentia catre o comunitate in care aproape toti locuitorii se cunosc, e clar ca lucruri stranii se petrec. Lumea pare sa o fi luat total razna, daca turistii care, pana nu demult, mergeau la Gura Humorului doar pentru a se bucura de peisaje pitoresti si de aer curat, sunt manati acum de o curiozitate macabra care ii determina sa isi programeze vacanta in orasul ororilor pentru care nici autoritatile, nici criminalistii, nici specialistii de la agentiile spatiale, nici cei cu abilitati paranormale, nici cititorii in zodii nu gasesc justificare. Cativa, totusi, carora nimeni nu le acorda credit, fiindca sunt niste ”nebuni”, afla raspunsul, dar, in functie de capacitatea lor de intelegere si de relationare cu tot ceea ce compune universul, fie il ascund, fie il neaga, fie il transforma in semnale de avertizare pentru cei aflati cu adevarat in pericol.

Dovada ca nu e prima oara in istorie cand se intampla fenomene de o asemenea amploare (crime, disparitii misterioase, acte suicidale) vine de la unul dintre cei mai batrani oameni ai zonei, nea Sandu, care isi aminteste de anul 1940, cand caderea unui meteorit in apropiere a facut ca lumea sa functioneze pe niste frecvente aparte, care l-au adus pe necuratul printre oameni. Cam asta se intampla si acum, la distanta de decenii si fara ca o alta bucata de corp ceresc sa ia contact cu plaiurile bucovinene. Si totusi, purtatoarea inconstienta a raului se dovedeste a fi rusoaica Vica, venita sa studieze in Romania pentru a fi indepartata de un mediu familial abuziv. De doi ani, de cand isi vizitase matusa din Celiabinsk, este urmarita de un vis care ii propaga trairile intr-o zona vecina cu nebunia.

coperta-orasul-nebunilor-final-RGB

De altfel, toate personajele ajung sa aiba o existenta acaparata de vise si, probabil ca daca ar fi existat ocazia unor incursiuni psihanalitice, explicatiile date ar fi fost in masura sa faca putina lumina. Dar, in felul acesta, s-ar fi evitat aventura din mina Tarnita, acea experienta revelatorie care a pus grupul de tineri format din Fabian, Alex, Sabina, Gina si Vica, plecati in cautarea salvarii, fata in fata cu adevarul: raul exista si ia formele cele mai grotesti, contactul cu el fie iti descompune fiecare celula, fie iti intareste speranta. Iar daca e ceva care sa ii slabeasca fortele, care sa il infranga, macar temporar, e viata, viata cea vie care pulseaza in fiecare fibra si impiedica astfel capitularea. Viata din viata Sabinei.

E un oras al nebunilor? Dar ce este normalitatea? In functie de ce ne raportam la un tipar, la un cliseu, la un comportament stereotip pentru a decide: unul e sanatos, altul e nebun? Cu ce e mai afectat psihic Ionita, care este intr-o febrila cautare a idealei papiote portocalii sau Crisan, a carui vesnica numaratoare incepe si se sfarseste cu ”treispe, paispe”? Cine spune ca Zara nu are remuscari pentru ca a urmat indicatiile dintr-un vis si a urinat pe cel mai frumos barbat sau ca Magdalena nu-si intelege menirea, aceea de a fi vocea celor fara de noroc?
E drept, e o lume a marginalilor, a asistatilor social, a celor care cred (si poate au dreptate) ca fix ceilalti sunt niste distorsionati, numai ca, fiindca se constituie in parte majoritara, se bucura de un grad ridicat de toleranta si acceptare. Si totusi, greu de spus care sunt nebunii, daca stam si le analizam manifestarile premonitorii, legaturile de cauzalitatre intre aparentele derapaje comportamentale si cuvinte. E ca si cum toti acesti oameni detin un adevar pe care sunt incapabili sa il verbalizeze, dar pe care il presemnalizeaza. De aceea, nici nu sfarsesc bine. Cei mai multi sunt ucisi. Doar Zara cade victima unui natural cancer de col uterin. Natural, oare?

Este, in fond, o poveste despre noi si ceilalti, indiferent pe ce latura a realitatii ne-am situa, este o poveste in care zburatorul mitologic care zapaceste fecioarele ia forma unui incubus, demonul care seduce femeile in somn, este istoria in care paranormalul, dimensiunea religioasa, teoria evolutionismului, explicatiile oculte, legitatile fizicii si sexualitatea se intrepatrund, creionand o lume retardata, incapabila sa distinga sursele raului.

Finalul este deschis, pentru ca sunt semne ca ciclul existential al maleficului nu a fost curmat. E o perpetua intrupare a sa in formele umanitatii cu care, involuntar, luam contact. Se pune o singura intrebare: de data aceasta, cand prietenii sunt disipati in calatorii de refacere a echilibrului sufletesc, cine o va mai salva pe Vica?

Si pentru ca am dorit sa aflam ce anume a stat la baza aparitiei acestei carti, de unde puteam afla aceste lucruri, decat de la insusi autorul – Marius Gabor, caruia ii multumim pentru increderea si amabilitatea de a ne raspunde intrebarilor.

Ce te-a determinat sa scrii cartea?

E dificil de spus ce anume m-a determinat sa scriu „Orasul nebunilor”, pentru ca sunt mai multi factori. Pe de o parte, a fost dorinta de a scrie un roman care sa ocoleasca subiectele ce-au acaparat o parte din literatura contemporana, fie ca vorbim de metroul din Piata Romana, de pisici sau de alcoolul consumat prin nu stiu ce apartament sordid… Pe de alta parte, ca scriitor debutant, e greu sa te opresti la o singura carte, mai ales daca simti ca ai potential si imaginatie. Si aici intervine factorul subiectiv. Unii scriu mult si prost dar au parte de o conjunctura favorabila, altii scriu putin si bine, dar zac intr-un con de umbra. Masinaria marketingului nu garanteaza intotdeauna promovarea calitatii in detrimentul cantitatii, dar asta e alta poveste. Eu scriu pentru ca vreau sa transmit ceva, fara sa ma intereseze tirajele, premiile si, s-o spun pe aia dreapta, criticile. Cel mai mare pariu al meu este acela de a te aduce pe tine, ca cititor, acolo unde am intentionat sa te aduc, inca de la primele cuvinte asternute pe hartie, si atunci pot sa spun ca mi-am atins scopul.

Ce ti-a alimentat imaginatia?

Am mai spus-o. Nu am o reteta. Ma folosesc de povestile de viata ale unor oameni pe care i-am cunoscut, de destinele altora de care am auzit, dar si de lucruri marunte care, puse intr-un context potrivit, pot crea o scena atat de veridica incat simti pe propria piele picaturile de ploaie, piscaturile tantarilor sau, de ce nu?, frigul care te inghesuie undeva, prin maruntaiele unei mine parasite. Tot ceea ce ma inconjoara e o sursa de inspiratie: natura, carti, documentare, filme artistice, pasaje biblice, tablouri sau melodii. E adevarat ca „Orasul nebunilor” a fost o provocare din acest punct de vedere, dar si o piatra de incercare. Asa cum am spus si la lansarea cartii, daca am reusit sa transmit cititorului o emotie, indiferent care ar fi natura ei, daca l-am facut sa-si doreasca sa vada ce-au mai facut personajele si daca i-am lipit cartea de maini, sunt pe drumul cel bun.

E un scenariu pe care il aveai de ceva timp in minte?

Orasul nebunilor” a aparut de nicaieri. Ceea ce mi se pare amuzant e ca mai intai am avut titlul cartii, apoi continutul. De obicei se intampla invers. Titlul mi-a venit in minte mergand pe strada, in primavara anului trecut. L-am „clocit” vreme de vreo trei saptamani, fara sa scriu niciun cuvant, apoi, in urma vizitei pe care am facut-o la Tarnita, povestea a prins contur. Imaginea garsonierelor lasate in paragina, a peretilor ce stateau sa cada si a ruinelor care au luat locul sediilor administratiei Minei Lesu Ursului, au fost ca un bum care a declansat tot acest proces complicat. De aici pana la povestea nebunilor cu capacitati extrasenzoriale n-a mai fost decat un pas. Un pas mic pentru un om, un pas mare pentru… Glumesc. Insa ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost increderea pe care mi-au acordat-o unele persoane la care am apelat pentru a folosi in mod corect unii termeni tehnici, dar mai ales acelea care au acceptat sa-si imprumute chipul, caracterul si personalitatea, pentru ca, trebuie s-o spun, toate personajele din aceasta carte sunt reale!

Material realizat de Adina Fuica

sursa: www.famost.ro