Nostalgie

Nu-mi amintesc foarte bine, dar e posibil să mă fi îndrăgostit de ea într-una din acele zile în care demenţa senilă a cărăbuşilor se împletea cu optimismul florilor de castan şi cu naivitatea veveriţelor. Nu, n-o chema Mimi… Asta ar mai fi lipsit! Să poarte nume de veveriţă! Şi nici Adelina… Sau era Adelina? E drept,  pare un nume cunoscut, dar nu bag mâna-n foc. Până la urmă, Adelina e un nume frumos, fie că-i purtat de o rozătoare cu ochi de căprioară, fie de o femeie cu picior înalt şi pulpa fermă. Câţi ani să fi avut? Ei, asta-i bună! Drept cine mă iei, domnişoară? Huo! La muncă! Tineretul din ziua de azi… Aş putea să fac un calcul. Sunt bun la asta. Mă tem, însă, c-aş încurca deîmpărţitul cu împărţitorul, câtul cu produsul şi restul cu… Pe unde rămăsesem? A, da! Ştii ceva? Hai să lăsăm limbajul elevat şi să vorbim pe înţelesul inimii. Vrei? Promit să-ţi cumpăr o prăjitură „Ora 12” la cofetăria de la colţul străzii. Poftim? Ai observat şi tu? Aşa e. Toate clădirile importante din viaţa unui om sunt amplasate la colţurile străzilor: loteria, maternitatea, poliţia, salvarea, morga, nu, morga, nu… asta e ascunsă, primăria, bordelul, pompele funebre…

— Uite-o pe Mimi! Dă-mi nucile, repede! Mimi! Adelina! Cum? Nu e Adelina? Nu e Mimi? Ei bine, da, recunosc, sunt miop. Şi?

Aşa… Stai să-ţi spun. Te grăbeşti? Pe Adelina am cunoscut-o într-o tabără. Era mignonă, avea părul încârlionţat şi negru ca smoala. În fotografia de grup pe care am făcut-o în faţa lacului am încercat să mă strecor printre trupurile firave ale celorlalţi copii şi să stau lângă ea, dar n-am reuşit. Dintre toate trupurile pipernicite, al meu era cel mai. De aceea, m-am mulţumit cu rândul al doilea, al treilea din dreapta… Aveam şi un plan de cucerire: acopeream feţele tuturor celor patruzeci de pitici cu creion chimic şi le-aş fi lăsat doar pe al meu şi al lui Mimi. Ce să fac? Era greu să ai parte de intimitate… Îţi dai seama ce frumos ar fi fost? Noi doi şi restul lumii, pierduţi sub ruinele liliachii ale creionului acela pervers, care nu-si dădea arama pe faţă, decât după ce-l umezeai. Ştii cum e? La nervi, omul zice adevărul. Şi la băutură. Eram nervos. Şi îndrăgostit. Combinaţie mortală. Te duce direct in clădirea aia, care niciodată nu e amplasată la colţul străzii. De la zis, până la făcut „e multe”, vorba ţiganului. Când mi-am văzut chipul în fotografie, la un metru de chipul ei, m-am înduioşat. Ce să fac? Sunt un om slab… Şi atunci am luat creionul chimic, l-am băgat în gură şi am mâzgălit doar faţa mea şi a ei, lăsându-i pe ceilalţi tembeli să se zgâiască la fotograf, cu ochii înceţoşaţi.

Să nu mă întrebi cum a fost primul sărut. Sunt pudic şi am oroare de zilele care încep cu 1. Tot ce pot să-ţi spun e că nu m-am spălat pe dinţi o săptămână, ca să nu-i pierd savoarea… Când îţi intră dragostea în sânge mai e cum mai e, dar când îţi copleşeşte papilele gustative şi face caleidoscop din tine, nu mai ai scăpare. Doamne, îmi ziceam, dacă gura aia, mică şi aromată ca o zmeurată m-a făcut să-mi pierd minţile şi s-o îndrăgesc până şi pe Silvia Dumitrescu, ce-aş fi făcut dacă mă lua de mână şi-mi spunea „Dragul meu”? Nu ştiu, e greu de spus… Şi ştii de ce?

— Uite-o! Dă-mi nucile! Repede! Of, ce greu te mişti! S-a dus… Era Mimi?

Cea mai mare dovadă de dragoste e să ştii să renunţi zicea Stendhal. La mine n-a funcţionat. Niciodată. Toate femeile pe care le-am iubit dansau mai bine decât mine şi toate, bă, dar absolut toate, au renunţat la mine, fără niciun regret. Apoi, nu e asta cea mai mare dovada de dragoste? Ce să fac? Mă mulţumesc cu fericirile altora. Si aşa fericirea e pentru proşti…

Stai să-ţi spun. Te grăbeşti? Când am dansat prima oara cu Adelina, n-am simţit nimic. Dansul e o apropiere fizică, electrică şi chimică între doua persoane de sex opus – de cele mai multe ori – în care vorbele pe care ţi le propui să le şopteşti sunt înăbuşite de cârlionţii negri, şateni sau blonzi care-ţi intră în nări când începe refrenul. De ce râzi? Auzi? Simt că ai, aşa, un spirit inchizitorial… Ce-ai fi făcut în locul meu? Cânta Lionel Richie – Say you, Say me! De pus pe orice tip de rană… Din păcate, când am vrut să-i şoptesc cuvintele magice, piesa şi-a schimbat ritmul. Adelina s-a desprins din braţele mele, a făcut o piruetă, două, trei, mi-a atins cămaşa în carouri cu pletele ei albastre, m-a privit, cum numai o femeie care iubeşte poate sa privească,  apoi a dispărut în mulţimea de piperniciţi cu braţe de Popeye şi idealuri de Bluto, lăsându-mă în pragul deznădejdii.

Nu mai poţi să stai? Am înţeles… Ce să fac? De o bucată de vreme mă plictisesc pe mine însumi mai mult decât îţi poţi imagina. Nu te uita ca sunt bătrân. Încă mai pot! Să mă ridic singur din pat, să-mi leg şireturile, să-mi… Poftim? A, nu! N-am mai văzut-o niciodată pe Mimi… Cine ştie pe unde o fi, câte bombeuri o mai fi călcat, câte piruete o mai fi făcut şi-n braţele cui a…

— Uite-o! Dă-mi nucile! Repede! Adelina! Mimi!

Publicat în revista Famost pe care o puteţi descărca aici 
iunie, 2015

 sursa foto: www.video-image.de