Odaia 5

— În fiecare vineri, numai după ora 8, spuneai, întorcându-ţi faţa spre Prutul ce curgea agale ca un bătrân care-şi joacă ultima carte. Ştiam că n-o faci decât pentru a masca zâmbetul ce-ţi împovăra colţul gurii cu meteahna păcatului de a spune Nu!, când ar fi trebuit să spui Da!, pentru ca apoi să te laşi prinsă de bună voie într-o cursă pe care ţi-o întinsesem, mascând zâmbetul ce-mi zgândărea dorinţele cu meteahna păcatului de a nu spune nimic, când ar fi trebuit să-ţi spun Te iubesc!

M-ai luat de mână şi mi-ai apăsat buzele cu un sărut corupt de mita florilor ce-ţi împodobeau pletele, ca şi cum nimic n-ar mai fi contat. Nici cursurile de medicină împrăştiate pe noptieră, nici desenele mele lipsite de pudoare şi nici scrisorile noastre rânduite în raftul ce se învecina cu opera lui Tolstoi, ca şi cum tocul înmuiat în cerneala nopţilor în care te strângeam la piept ar fi fost mai demne decât opera lui Balzac, n-au putut face nimic pentru noi.

Apoi am ieşit în lume. Tu, în cea brodată cu halate albe şi miros de formalină, eu, în cea minată de îndoieli şi de pricini închipuite, asemenea unui serviciu funerar care-şi făcea reclamă împrăştiind fluturaşi cu chipul lui Hamingway. N-aş zice că era rău, mai ales în dimineţile în care, îmbătat de mireasma petalelor desprinse din părul tău, păşeam peste cadavrele dozelor de bere ca un rege supus  chemărilor inimii nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea, cum spunea profetul Ieremia.

Lumea ne-a primit cu braţele deschise şi cu spatele la noi, crezând că astfel mesajul ei se bucură de circumstanţe atenuante, dar îşi găsise naşii. Îmi amintesc şi acum zornăitul lanţurilor de la picioarele celor care îşi lăsară destinul în braţele ei, ca şi cum poziţia misionarului le-ar fi garantat legitimitatea procreării şi îndeplinirea scopului pentru care fuseseră încarnaţi în trupuri păcătoase, nu în cochilii de melci. Cu noi nu i-a mers. Ne-am luat de mâini, am urcat în susul râului, până când piscul muntelui ce străjuia intrarea în lumea nouă ne-a atins tălpile cu tinctură de rouă, vinars şi frunze de ghimbir, apoi ne-am iubit, nesocotind rânduielile, stropindu-le cu oţet şi presărându-le cu sare, spre a nu fi date uitării.

— Când te mai pot vedea?

— În fiecare vineri, după ora 8, spuneai întorcându-ţi faţa spre Prutul ce curgea agale, apoi ai închis fereastra şi ai agăţat de clanţa uşii un bilet pe care scria INVENTAR, ca şi cum numărul paşilor mei ar fi fost rezultatul unui excedent bugetar şi nu o rugă prelinsă pe treptele căminului de pe strada Korolenko, odaia 5, locul în care florile mituiau simţurile pentru a le vinde, la preţ de speculă, celor cu inimile împietrite.

Famost, Octombrie 2015

Sursa foto: arhivă personală