Hello!

hello

Ninge cu povârnişuri liliputane pe care, dacă Sisif le-ar fi întâlnit de-a lungul vieţii le-ar fi folosit pe post de crampoane, pentru ca la fiecare pas să lase în urma sa cratere în care să se găinăţeze cintezoii. Numai aşa s-ar fi învârtoşat lujerul ce avea să devină ditamai păstârnacul, întru bucuria mamaiei echipate cu şorţ decolorat şi unghii căptuşite cu noroi. O fată cu părul prins în două codiţe înoată printre vălătuci de mentă târzie, uscată prin poduri aurifere. Undeva, într-un colţ, cântecul de leagăn al iernii pare să fi adormit toate fărâmiturile de praf:

Frère Jacques, frère Jacques,
Dormez-vous? Dormez-vous?
Sonnez les matines! Sonnez les matines!
Ding, dang, dong. Ding, dang, dong.

Sunt un viespar de căinţe pe care nici măcar Ajunul nu le poate domestici, cu toate că dansul fetei din pod, melodia aceea ipocrită şi pielea crăpată de pe degetele mamaiei ar fi putut să-mi distragă atenţia de la gloanţele oarbe ce-mi străpunseseră vederea, orbind-o şi mai mult. De parcă ar mai fi contat… Puteam să smulg din almanahul vremurilor de altă dată foaia care-mi era cea mai dragă: cuprinsul. Puteam să mă tupilez sub arcadele bisericilor, să privesc cerul prin ferestrele filigranate şi să constat că pacea nu stă în pliscul unui porumbel. Puteam să mă las pe spate şi să cad în uitarea aceea perpetuă pe care o minte ingenuă ne-a inoculat-o cu titlu gratuit, ca să nu murim sufocaţi de datorii.

Şi acum? Te privesc de parcă nu te-aş fi văzut niciodată, deşi erai acolo, ţinându-mă de mână atât de strâns, încât copita murgului se desprinse de gleznă şi plecă înaintea potcoavei aruncate peste cap de un nevoiaş, ca şi cum sfidarea coerenţei i-ar fi grăbit desăvârşirea şi ne-ar fi adăpat setea de contopire în umbra trandafirului prins în părul tău, înflorit din aşchiile îmbobocite ale unui stejar. Ah, ce copilărie fericită am avut! Cu însemnele lui Neptun prinse în vârful nucului din grădină, în chip de semizeu al iodului, cu mâinile pătate de smoală şi dinţii încleiaţi de răşina cireşului ce supura lacrimi dulcege… Ştii, eu de mic am fost mare. Nu râde… Toate istoriile şoptite de furnicile negre care-şi căutau umbra în spatele firelor de iarbă mi-au fost teze de doctorat, toate alunecările de teren care-mi împânzeau privirea atunci când tata desena arcuri de cerc în lucernă şi toate după amiezile în care eram obligat să dorm, ca să cresc şi mai mare (!) n-au făcut altceva decât să-mi adâncească răbdarea, să-mi scrijelească uimirea şi să-mi asculte inima cu stetoscopul din Atacama, de parcă undeva, în adâncimile insesizabile ale lumii de dincolo de nori, nuntaşii n-ar fi aşteptat altceva decât să creştem şi să ne spunem: Hello!

Famost, 2016

sursa foto: Shutterstock

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s