Invincibila Armada

invincibila-armada

Sunt atât de mâhnit şi de prea puţin interesat de binefacerile vieţii moderne, cu tot arsenalul ei tehnologic, încât am impresia ca cele mai depravate cavouri bat în frumuseţe si prestanţă opera neterminata a lui Gaudi. Nu sunt în depresie, n-am de ce să combat donjuanismul semenilor mei, nu mă bântuie gânduri negre şi nici n-am depăşit limita leucocitelor; pur şi simplu sunt mâhnit. Se mai întâmplă. E ca şi cum te-ai trezi în miez de noapte zdruncinat de coşmarurile unei lumi onirice în care strigatul după ajutor e doar un huruit difuz, unde paşii sunt îngreunaţi şi lipiţi de asfalt, iar apele, fie că sunt line sau agitate, par a salva mereu persoana nepotrivită.

Ştii, în Geneza, 1 cu 7 scrie: „Si Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost.” Nu mi-am propus să combat Scriptura cu armele pe care ni le-a pus ştiinţa la dispoziţie şi cu atât mai puţin s-o supun unei judecăţi. Ceea ce vreau sa înţeleg ţine de latura umană a Creatorului, cea care a permis dezvoltarea unei religii bazate pe mila şi dragoste. Spunea un erudit că în Eden nu existau anotimpuri, ploi sau furtuni, pentru că în stratosferă exista o pelicula de apă care proteja Pământul de bombardamentul radiaţiilor cosmice. E o idee onestă, dar am dubii.

Între timp pelicula de apă s-a transformat în nori, Edenul s-a retras în buzunarele cocalarilor, iar anotimpurile şi-au găsit locaş în oasele lovite de reumatism. Ce a rămas în locul ei? Nu ştim. N-am fost înzestraţi cu aripi, dar un atu tot avem.

Se spune că, dacă o civilizaţie extraterestră şi-ar fi propus să ne scoată din circuit, n-ar fi avut niciun fel de problemă. Şi asta e o idee rezonabilă. Adică, să fim serioşi! Ce poate sa facă un cumulonimbus, o reţea de sateliţi militari sau o duzina de rachete sol-aer în faţa unei civilizaţii care a furat startul cu cinci mii de ani? Mai nimic, am spune …

Nu cred să existe cineva care să nu fi suferit o pierdere fără sa privească în sus, ca şi cum acolo ar fi un birou unde oficiază cineva non stop. Îmi amintesc de căluţul din plastic pe care l-am pierdut în vecinătatea Obeliscului de la Costineşti, de căruciorul de butelie pe care l-am uitat în curtea unei companii de reciclări, fascinat fiind de copertele unui manual de anatomie, de pierderea trenului şi implicit a examenului din anul III, apoi de pierderea unor altfel de trenuri, care nu aveau vagoane. Doar uşi.

Orice pierdere implică o despărţire. Orice despărţire determină ruperea zăgazurilor inimii şi eliberarea surplusului în stratosferă, loc rămas vacant după retragerea apelor din Eden.

Am zburat deunăzi, însoţit de un cocor, la marginea cerului. Civilizaţii îndepărtate îmi trimiteau, printre doua bătăi de aripi, mesaje criptate. Am profitat de un curent ascendent, am scos Piatra din Rosetta din buzunarul de la piept şi le-am silabisit, ca pe vremea în care pierdusem căluţul din plastic:

Oameni * Fiinţe superioare * Inteligenta medie * Sensibilitate exacerbata * Invincibili *

M-am lăsat apoi să alunec în gol şi să plutesc peste gândurile  zămislite de cei care se iubesc, care se despart, care au pierdut, care au fost amăgiţi, care au văzut marea şi care au murit regretând ca s-au născut, fiind convins ca nimic nu e în zadar.

Nici măcar o despărţire.

Famost, septembrie 2015

sursa foto: http://channel.nationalgeographic.com/cosmos-a-spacetime-odyssey/

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s