Anul morții

L-am cunoscut pe Thanatos la Facultate, la cursul de Medicină Legală. Picasem examenul de două ori. A treia oară am umplut foile cu tot ce se scrisese până atunci despre rănile prin împușcare, despre marca glonțului la intrare, care e mai mică și cu marginile liniare, mă rog, nu mai insist. L-am luat cu 7. N-a fost notă mare, dar am muncit pentru ea. Și nici n-am copiat.

Thanatos, ăsta, era un tip bine. Blond, ochi albaștri, constituție atletică… Colegele mele îl găseau atrăgător. Eu nu. Eu le găseam pe ele, mă rog, pe unele dintre ele atrăgătoare, dar hei, nu aruncați cu pietre, eram tânăr. Singura necunoscută era aceea că nimeni nu știa pe cine îndrăgea Thanatos cu adevărat, căci era un tip versatil, ca să nu zic lepră, fir-ar coasta mă-sii al dracului. Iertați-mă.

L-am cunoscut îndeaproape acum șapte ani. Aceeași ochi albaștri, aceleași bucle; doar cuta dintre sprâncene era mai aspră. N-am stat mult de vorbă, căci îi puțea privirea, dar mi-a lăsat o în suflet o marcă precum a glonțului la ieșirea din trup: sfârtecată și neregulată. Știam că ne vom mai întâlni, de aceea nu mi-am permis să-l bag în mă-sa, dar măcar i-am arătat degetul mijlociu. Știa blestematul ce înseamnă și știți cum mi-a răspuns? Mi-a făcut cu ochiul.

2020 a fost anul lui Thanatos. N-aș merge chiar atât de departe încât să cred că abia acum a reacționat la gestul meu, la naiba, oi fi eu dus cu pluta, dar schizofrenic nu-s, nu c-ar fi asta o problemă, prin urmare, probabil că acolo, undeva, în altă lume, cineva a pierdut un meci de poker. L-am văzut bântuind pe strada mea, l-am văzut luându-mi rude, l-am văzut scuipând în spitale, l-am văzut strângând proști și genii deopotrivă sub mantaua lui, l-am văzut strângând struguri în Grădina lui Bosch, l-am văzut călcând peste cadavre, l-am văzut pândind pe la colțuri, ca o curvă. Poate că nici faptul că am publicat o carte despre el nu e întâmplător, fix în anul ăsta…

Da, mi-e teamă, normal. Da, știu că ai pile în Hades și că-ți place noaptea, dar îți dau o veste, băi, șmechere, câtă vreme suntem aici, pe țărâna lăsată moștenire de urmașii lui Avraam, și de-ar fi să ne ucizi pe toți la rând, undeva, într-un colț de ocean primordial va răsări din nou sămânța nemuririi. Și știi de ce, băi, nasolule? Pentru că cineva, acolo, sus, ne iubește. Clar? Poate că ne-ar lua iarăși câteva milioane de ani ca să urcăm în pom, să coborâm din el și să ridicăm colibe din paie, dar nu vei scăpa de noi. Ia-o ca pe o promisiune. Sau blestem, poftim, dacă ți-e mai ușor.

Și mai știi ceva? Ia-ți naibii anul ăsta sub braț și hai, sictir, că nu mai ai mult nici tu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.