Declaraţie. De toamnă

Juri să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu…

De parcă dreptatea s-ar culca pe o ureche ascultându-mi vorbele. Poftim: jur! Şi? Schimbă asta cu ceva cursul lumii, sau, poftim, să nu spui că-s arogant, cursul vieţii mele? Sau ale tale sau ale oricui altcuiva? Prostii… Hai să facem un târg: eu îţi spun cum stau lucrurile, iar tu mă asculţi fără să mă întrerupi. Şi ce-o mai fi de zis, dacă o mai fi, om mai zice. Bine? Mulţumesc…

Jur că în dimineaţa aceea, când părul tău se împrăştia pe pernă umplând odaia cu miros de mere, am ştiut că va fi ultima. Nu mă întreba cum am putut să simt, ai promis că nu mă întrerupi. Am ştiut că va fi ultima, cum spuneam, dar nu m-am panicat. Aveam de partea mea spectrul degustării cidrului şi al clătitelor de la barul din colţul străzii. Poftim? Dracu ştie cum se numeşte, important era mirosul merelor din părul tău şi spectrul…

Jur că dacă aş fi putut îmbutelia cumva mirosul pielii tale, aş fi făcut avere. Hai, acum chiar nu e cazul să râzi. Bine, poţi s-o faci, dar nu mult şi nu cu mâna la gură. Dacă tot e să-mi plâng de milă, măcar să-mi rămână întipărit în timpane râsul tău, pe care mereu l-am asemănat cu al Giocondei. Exagerez? Aşa ai spus mereu, ignorându-mi jurământul. Poftim, iar m-ai întrerupt. Nici nu mai ştiu ce voiam să spun…

Jur că niciodată n-am perceput mai limpede acordurile melodiei pe care o ascultam în restaurantul acela cu nume italian, în care barmanul îţi făcuse cu ochiul — l-am înţeles, era greu să se abţină —, că n-am aranjat nimic cu ei şi că scena de la TV, din „Lady and the Tramp”, în care ei trag de o macaroană până când li se întâlnesc năsucurile a fost o coincidenţă. De data asta chiar te rog să mă întrerupi. Ştiu că vrei să-mi spui ceva… Da, pot fredona şi acum o strofă:

Oh, this is the night, it’s a beautiful night
And we call it bella notte
Look at the skies, they have stars in their eyes
On this lovely bella notte

Jur că n-am să te mai caut niciodată. Ha! Ai văzut? Cum am spus asta, cum ai arcuit sprâncenele. Nu ştiu dacă a mirare sau a neîncredere. Până la urmă e problema ta, eu nu sunt adeptul ciocănitului la uşi câtă vreme ale mele sunt larg deschise. Şi ce dacă poate intra oricine? Tu cum ai intrat fără să-ţi fie teamă că poate, na, şi eu ca omul, voiam să-mi văd liniştit de film, să-mi arunc şosetele aiurea şi să trag din ţigară ca şi cum aş mai fi avut de trăit doar o oră? Da, ştiu, sunt patetic, dar parcă te rugasem să nu vorbeşti…

Jur că dacă la iarnă o să-mi fie toamnă de tine, o să-ţi acopăr poza cu funingine, o să fac un avion din ea, şi… ba nu, mai bine un vapor, o să fac un vapor şi o s-o păstrez alături de harta lui Piri Reis, căci nimic nu se compară cu tainele ce vă îmbracă pe amândoi în talazuri cu miros de mere şi gust de cidru. Nu, nu sunt beat. Şi dacă vrei să ştii, e cea mai naşpa toamnă pe care o resimt în oase. O fi reumatismul, dracu ştie…

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.