– Uite, Mama, vezi? Dacă te uiți spre cer când ninge, parcă zbori! Nu?
Bine, dacă Mama ar fi trecut frontiera ilegal în mintea lui Marin Sorescu, probabil că m-ar fi smucit de mână și mi-ar fi spus: ”Mă, zăltatule, tu știi ce lozăști aci?”. Dar Mama n-ar trece niciun fel de frontieră fără viză, așa că mi-a spus atât:
– Vai, Marius, nu mai vorbi așa!
– Dar, Mama, uite, uite și tu! Mă uit spre cer și zbor!
N-am înțeles de ce părea deranjată de acea iluzie optică pe care eu unul o găseam fascinantă. N-am înțeles apoi nici ”ce voia să spună poetul prin – Fluturaș, nu mai ai aripioare!” și l-am întrebat pe Tata de ce nu mai au fluturii aripioare și de ce i le-a tăiat contele? Spre deosebire de Mama, Tata n-a fost așa de indignat, deși era un sentimental incurabil, dar mi-a spus atât: ”O să înțelegi când o să fii mai mare.”
Ei bine, sunt mare. Și ce-i cu asta? Și azi privesc spre cer când ninge, și azi, când mă bărbieresc, cânt ”Fluturaș nu mai ai aripioare, domnul Conte ți le-a retezat”, și azi, când înțeleg de ce era mama ”supărată”, mă prefac că nu înțeleg și ridic sprâncenele a mirare, deși, undeva, în colțul inimii mele ceva îmi șoptește că zborul spre cer e înrudit cu moartea și că fluturii fără aripi nu sunt altceva decât niște viermișori care visează că zboară.
Dintotdeauna m-a fascinat moartea. Am și scris un căcat de carte despre ea. Ba am și spus, într-un moment de euforie cacofonică: pentru a înțelege moartea, trebuie s-o trăiești. Mda…
S-a dus vârsta inocenței. S-a lăsat și întunericul. Singura veste bună, spre fericirea Mamei, e că nu mai pot spune că am senzația că zbor, deși ninge încă. De fapt, pot, dar prefer să tac.
În fine.
Marius Gabor 
Leave a Reply