Ziua întâi

Era tot timpul în gardă. Ştia că fanta cutiei poştale hăpăia scrisori cu nemiluita, asemenea monumentului de piatră de la Roma, cel care înghite mânuţe negre, mâini subţiri şi albe, mânuţe galbene, mânuţe arămii, dar nu părea dispus să-i acorde atenţie prea mare. Avea treburi mai importante: să scoată bichonul la plimbare, să cureţe cartofi pentru piure, să schimbe becul de la baie şi să scoată de sub pat şoşonul pe care-l aruncase spre ţânţarul ce-l pricopsise cu o malarie imaginară. Ceea ce nu ştia era că, dincolo de poftele pantagruelice ale serviciilor poştale de a se hrăni cu gânduri împachetate în plicuri, exista un revers al medaliei, la fel de delicios precum lipiciul de pe spatele timbrului şi care, dacă ar fi fost făcut public (de altfel, îmi asum urmările dezvăluirii acestei taine), ar fi echivalat cu negarea existenţei lui Dumnezeu. Îl vedeam  cum traversa strada, elegant ca un cocoş de munte, cu o pălărie de fetru gri, un palton de culoarea sâmburilor de măsline, pantaloni maro de velur şi pantofi negri, spre cutia poştală care-l întâmpina cu ochi mijiţi, nerăbdătoare ca un pui de acvilă. Scotea plicul din buzunarul de la piept, îl aşeza pe marginea cutiei, îl netezea, apoi atingea timbrul cu vârful limbii şi-l lipea în colţul din dreapta-sus. Inspecta asperităţile hârtiei, ridica plicul spre soare, apoi îl vâra în gura cutiei galbene, care, cu timpul luase culoarea roşie, semn că deşertăciunea şi rugina nu iartă niciodată.

Într-o zi, de fapt, ca să fiu sincer până la capăt, într-o noapte, m-am ascuns după roţile bicicletei poştaşului, profitând de faptul că o lăsase rezemată de perete, m-am strecurat printre spiţe, am pătruns în cutia magică şi m-am tupilat sub un plic cu ce mirosea a murături, semn că mama care-i scria feciorului făcuse sarmale cu varză acră. Ce să spun? Nu mi-a fost uşor să stau chircit printre miile de întrebări ce se prelingeau spre duşumeaua încinsă, să silabisesc cuvintele atinse de artroză, să vărs „una lacrima sul viso”, cu gândul la Boby Solo, să suport beşteleala alineatelor dezlânate – semn că până şi scrisorile mor o dată cu destinatarii lor –, să îndrept vorbele de ocară scrise în chineză pe o hârtie de orez şi să fac din ele arcuri cu care să vânez bourul din care n-a mai rămas decât un cap, pe stema unui principat.

Când a sosit ora întâlnirii cu amicul meu, am ridicat braţele spre fanta prin care se zărea o bucăţică de cer, mi-am frecat palmele şi am ţopăit pe scrisorile ce se aşterneau la picioarele mele, precum covoarele din poveştile persane. M-am aşezat pe marginea unui plic barosan care mirosea a coadă de rechin, legănându-mi gambele acoperite cu jambiere albe. Am sustras scrisoarea şi am început s-o citesc, ros de curiozitate. Când am ajuns la capătul ei, asudat, deshidratat şi mărginit de limitele păcatului originar ce pare că vine, conform ultimelor descoperiri, din constelaţia Andromeda, trecuse de ora 20. Am împăturit-o, i-am ascuţit muchiile cu dosul unghiei, am lipit plicul şi m-am strecurat afară, trecând prin aceleaşi spiţe ruginite ale bicicletei cu jilţul ros. Mi-am pus pălăria de fetru pe cap, am încheiat nasturii paltonului de culoarea sâmburelui de măsline, mi-am privit chipul în bombeul pantofilor negri, am aruncat scrisoarea în fantă şi am pornit spre casă, traversând zebra în grabă, cu gândul la bichonul care aştepta nerăbdător plimbarea de seară.
  
Şi a fost o seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.

Aprilie 2016, http://www.famost.ro

Reclame

Carmina Burana

Disperarea nu e un cuvânt.

E un desfrâu al temerilor ce se prostituează pe mijlocul bulevardelor, răpind colţurilor de stradă privilegiul de a fi platformele plăcerilor lumeşti.

E frica de necunoscut, împerecheată cu grija de a traversa strada; stăpânirea de sine, luată cu japca de starea de catharsis; simţul echilibrului, acuplat cu atacul de catalepsie; sufletul prins în chingile unui diavol cu ochi de peşte; carnea păcătoasă a unui trup dospit sub soarele din Provence.

E punctul dincolo de care se întinde hăul sinucigaşilor şi oceanul de smoală pe care plutesc năpăstuiţii cărora li s-a promis fericirea, la schimb cu zilele de rahat trăite pe Pământ.

E insomnia ingratitudinii. A celei faţă de entitatea pe care o vezi cu glugă de Ku Klux Klan, după ieri îţi asigura hrana spirituală ; faţă de societatea deistă care a ajuns la apogeu făcându-i curte diavolului ; faţă de cultura care nu valorează nici cât o ceapă digerată în faţa eternităţii dintre cele patru scânduri ; faţă de părinţii cărora le lipseşte suflul pentru a-ţi spune cât de mult te iubesc ; faţă de copiii care te duc de mână, împotriva voinţei tale, spre asistentele care contabilizează numărul trigliceridelor.

Disperarea e genunchiul trântit peste grumazul clepsidrei în încercarea de a opri timpul, o Carmina Burana incantată de mumiile adormite sub nisipurile de la Gizeh.

Norocul mântuirii şi al virtuţii
îmi este acum potrivnic,
dorinţa şi neîmplinirea
veşnic se află la strâmtoare.
În această oră, fără întârziere,
înstrunaţi coardele lăutei!
Căci prin lovitura sorţii este doborât cel puternic,
Plângeţi toţi cu mine.

sursa foto: http://www.pictify.com

http://www.semnebune.ro 10 mai 2014

Sindromul Stockholm


Femeia e o suprafaţă care simulează adâncimea
Nietzsche 

Aparenţa prozaică a creaţiei ce-a pus bazele venerării, tânjind la o statuie fără soclu, a lăsat impresia că structura  genetică e rezultatul unei erori.
O secundă de neatenţie, o frână călcată prea târziu, un omonim corupt, o suspectă vibraţie cuantică. Toate au lăsat sechele ce-au necesitat intervenţii chirurgicale complexe în urma cărora au rezultat două entităţi distincte: un organism incomplet – bărbatul şi o emulaţie lirică – femeia.
Scrisă, pictată, cântată, sublimă, complexă, neînţeleasă, păşind pe pământ jilav şi visând  la baluri dansante, mătăsuri şi perle, speră ca mandolinele şi vinul să acopere tunetele  ce se rostogolesc peste văile Edenului, în căutarea ei.
O, dacă aţi şti câte îi datorăm negăsitei!
Palate, trăsuri, diamante, poşete, farduri, oje, maşini, imperii, nelinişti, insomnii, crime…
Teribilă mărturisirea strâmbă a bărbatului ce îndrăzneşte să reclame lipsa unei coaste!
Bletemată rima poetului ce cântă adulterul săvârşit de femeie cu gingăşie condescendentă!
Închipuită fericirea cantonată în baloane de săpun, şubredă pledoaria întru împlinirea ei!
Foc stins de săruturi provizorii? Foc aprins cu suspine eterne!
Bărbat fiind, în neputinţa mea, tind să-mi persecut slăbiciunile, să eludez instinctele gregare şi să visez la împliniri perfectibile.
De aceea
mă bucur că cineva, acolo, sus, a greşit atât de frumos.
La mulţi ani, doamnelor!
Vă mulţumim pentru detenţie!
Şi vă iubim!
…Goddammit…

8 martie 2014
Semne bune

Blackjack

casino„For small creatures such as we the vastness is bearable only through love”
Carl Sagan
Îţi voi desena cerul cu dâre albe, izvorâte din candele aprinse în cimitirul unde se retrag Deliciile, pentru a muri un pic.
Promit că o voi face la fiecare solstiţiu, înainte de culcare.
12 – roşu! Mi-au spus fluturii din diafragmă,
(10 – negru, ar fi fost sublim.)
 0 – „Casa ia totul!”
Îndepărtându-ţi algele din plete, am simţit miros de răşini străine,
Adieri andaluze, ninsori petrecute pe după umăr
În glugi de preoţi franciscani
Şi ţurţuri ciopliţi în oameni de zăpadă.
Sărutându-ţi buzele răscoapte, am gustat luciul apei sărate
Şi m-am lăsat topit de canicule reciclate de un delfin cu monoclu,
Licenţiat în alchimie.
Mi-ai spus: „mizează totul pe numerele pare”

Muream încet, înghiţit de nelinişti!
Fericindu-ţi  şoaptele în predici ţinute pe Araratul dintre inelele lui Saturn,
Mi-am ascuns uimirile sub preşul Cassiopeei
Şi am prins cu un bold în amintire surâsu-ţi de cretă.
Îmbrăţişându-ţi trupul sculptat în solzi de sirenă,
Ţi-am simţit fiorul pielii intrate în sevraj,
Văduvind-o de moarte mea glorioasă,
Însetată, prea însetată de talazurile
Ce mi te iubeau în mătăsuri albastre,
Sub linia unde cerul se întâlneşte cu pământul.

„Pune-ţi inima pe 18 roşu şi voi fi a ta.”
Adorând visele ce te aşterneau
În fiece dimineaţă, la ora 6:52,  pe perna mea,
Am vandalizat pulsurile, smulgându-le rădăcina.
17 – negru.
Muream şi mai mult şi mai încet,
Cu trupul eviscerat şi sufletul vândut unui diavol în sutană,
Până când n-a mai rămas din mine
Decât o scânteie la care-ţi aprinzi ţigara.

Te voi iubi. Primăvara viitoare.

Voi arunca limbile ceasurilor în nebuloasa Andromeda
Şi te voi visa aşa cum n-a făcut-o nimeni, niciodată.
Sau dacă preferi, te voi urî mai puţin,
Din ce în ce mai puţin.

Semne bune, 2014

Dragă Şeherezada

seherezada

E povestea  cu final incert, în care locomotiva tuşeşte gogoşi negre de bumbac, expectorează lichid de frână şi înnegreşte traversele cu suspinele unei inimi ce face bravadă în faţa borcanului cu formol, ca şi cum ar vrea să-şi amâne decadenţa. Cine ar putea să-i tulbure visul? Controlorul? Sf. Valentin? Poate propria reflexie deformată de curbele borcanului, poate teama de a privi peronul ce se întinde ca benzile de care se prind muştele, poate dorinţa de a sări din mers şi de a spune „Da!” cu riscul de a-şi agăţa ciorapii de mătase sau poate hăul ce se deschide în faţa ei…

E legenda cu nestemate şi pietre de moară ascunse de Ali Baba printre umbrele salcâmilor – copaci nedreptăţiţi de soartă, cu spini pe tegumente şi miere pe vârfurile unghiilor – ce tăinuiesc în amfore greceşti legăminte, săruturi, dezmierdări şi priviri divizibile cu doi, ca şi cum toată creaţia lui Dumnezeu n-ar fi altceva decât o invitaţie la un bal mascat în care cadrilul penelor de fazan modelează sânii, şoldurile şi gambele Şeherazadelor în formă de amfore uscate de dorul unui tâlhar.

E parfumul Miss Dior pe care-l răspândeşti în fiecare a treizeci şi doua zi a lunii, niciodată mai târziu, niciodată mai devreme, ca şi cum orologiul desenat de Cronos pe nisipul Mangaliei ar fi pierdut câte o oră la fiecare veac scurs; e semnul de carte lăsat sub ceaşca de cafea, reper menit să-mi trezească spiritul de călător; lumina care împrăştie curcubeie printre genele-ţi lungi şi zâmbetul ce nu mă lasă să cad de pe şaua lui Rocinante; cântecul pe care mi-l îngâni la ureche dimineaţa; pijamaua imprimată cu inimioare şi fereastra spre care privesc fără să-mi fie teamă de deşertăciunea Eclesiastului; borna pe care văd din ce în ce mai limpede iniţialele numelui tău, ca şi cum bătrâneţea mi-ar ascuţi vederea, în loc s-o ia pentru totdeauna.

E iubirea pe care ţi-o port şi spaima ce mă ţine încrâncenat în regretul de a nu-ţi ghici în palmă atunci când îmi atingeai obrazul…

„Uneori trăim aşa cum hotărăşte sufletul nostru, iar alteori o facem după cum ne dictează raţiunea. Un lucru este cert: ne putem alege cu zeci de lacrimi de fericire în ochi, ori cu mii şi mii de lacrimi de durere-n suflet.”

Famost, ianuarie 2016