Category Archives: Blog

Unchiul Vania


Să fi fost miercuri sau joi? Nu știu exact, dar m-am trezit că fredonez o melodie pe care n-o mai auzisem de ceva vreme. O cânta Proconsul:

De la ruși vine fata!
Am să-mi iau un pandativ,
Un lanț cu prezervativ
.

Mda. Frumos. E drept nu chiar atât de frumos încât să-l fredonez pe sub mască și sâmbătă, când aveam să ne întâlnim cu rușii, așa că am dat un refresh și am trecut pe ceva mai substanțial, nu de alta, dar mi-era jenă de memoria lui Petru I, cel care le-a tăiat bărbile boierilor. Uneori și capetele. Prin urmare, am considerat că Șostakovici e mai potrivit cu atmosfera și am intrat în incinta Stadionului Arcul de Triumf, făcând piruete pe Valsul al Doilea. Nu mă credeți? Întrebați stewardul de la intrare.

Îmbrăcați într-un roșu (de ce nu mir?) aprins, de pe care se scurgeau niscaiva dâre albe lăsate de săniile din Irkutsk, rușii au ieșit primii la încălzire cu soarele bătându-le în ceafă. Înalți, bine clădiți, mă rog, nu chiar așa de răsăriți încât să ne cadă femeile ca spicele de grâu, oaspeții noștri păreau a fi optimiști, fie doar pentru faptul că ne bătuseră în ultimul meci de la Soci, cu 18-13.

De cealaltă parte, îmbrăcați în culorile Soarelui și încinși la mijloc de brâurile decupate din poveștile lui Creangă, ai noștri pășeau peste grilajul de umbre ce se întindea pe jumătate din teren cu gândul la revanșă. Doamne, cât urăsc limbajul de lemn. Hai să fim serioși! OK, revanșă să fie, dar pun pariu că în mintea unui sportiv român care înfruntă un sportiv rus e oleacă mai mult decât dorința de revanșă. Nu știe nimeni ce era în mintea și sufletele lui Boldor, Bălan, Macovei, Plai, Dumitru, Rupanu sau Cojocaru și a noastră, a tuturor, și poate că e mai bine așa. If you know what I mean…

Cert e că, deși n-are, poate, relevanță pentru noi, bărbații, faptul că ai noștri erau și mai bine clădiți și mai frumoși decât ei, asta nu înseamnă că n-ar avea relevanță pentru femeile noastre, prezente într-un număr destul de consistent azi pe Arena de lângă Parcul Herăstrău. Nu ne putem pune rău cu ele, că mâncăm rece o săptămână…

Să disecăm o țâră ițele.

Că ne plac sau nu superstițiile, începem meciul cu stângul, când Dragoș Ser vede roșu în fața ochilor și este expulzat timp de 10 minute. Rușii beneficiază de un eseu de penalitate, iar asta îmi alimentează starea de neliniște deja afectată de incursiunile tăioase ale uverturii lor. Dar nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii, prin urmare, tribuna simte momentul de slăbiciune a tricolorilor și intervine prompt. N-ai cum, mă, să-ți lași odorul la greu, oricâte pozne ar fi făcut. Și uite așa, susținuți de încurajările spectatorilor care strigau ”România! România! Stejarii! Stejarii!” băieții noștri găsesc limanul prin Cojocaru, Boldor și Macovei. Mai dăm și noi un croșeu, mai dau și ei un upercut, și uite așa, conducem la pauză cu 24-7.

Repriza a doua însă…

Repriza a doua, sincer să fiu, nu mi-a plăcut deloc. Am vrut chiar să plec. Știți cum e? E ca și cum un tată blond abia așteaptă să-și vadă pentru prima oară pruncul la maternitate și când îi este prezentat, vede că bebelușul are culoarea lui Kanye West. În fine, shit happens… Dar nu m-a lăsat Ștefan, amicul cu care am tras azi rafalele foto. Ce să vezi? Se trezise unchiu Vania, mă. Da nu așa… Nu știu ce dracu au băut rușii din samovarul lor, dar păreau că au o viteză în plus, o mână în plus și un picior în plus. Știu, sună ca naiba, dar ăsta-i adevărul. Și uite așa, pe nesimțite, s-au apropiat de noi. Minutul 70 al meciului va fi încrustat pe una dintre bornele mele personale cu litere de aur. După o lungă și interminabilă fază de atac precum noaptea de la Sankt Petersburg, Rupanu plonjează spectaculos în terenul bulubacilor, iar Plai, humorean de-al meu, care nu știe de glumă, o dă printre bețe, făcându-și milă de sistemul meu nervos. Deci, oameni buni, jur, am slăbit un kilogram în minutul 70. Ba am și răgușit, deși nu-mi amintesc să fi țipat. Oi fi țipat în mine, naiba știe, nici asta nu-mi amintesc, dar în final, deși Parhomenko culcă balonul în terenul nostru, m-a sunat Plai de pe teren să mă liniștească, pentru că deja văzuse că-s livid: stai calm, Mariuse. Și o mai dă o dată la bețe.

Scor final 34-25 și doi humoreni înscriși pe lista marcatorilor: Macovei și Plai. Putea fi mai frumos de atât? Nu cred.

Nu știu dacă Unchiul Vanea survolează spațiul aerian al Ukrainei în drum spre casă, probabil că nu, deși, dacă aș fi în locul pilotului, aș da o voltă, așa, la mișto, să se știe cine e jupânul, dar știu sigur că înfrângerea lor a fost firească. Nu cred că au ce să-și reproșeze. Pe de altă parte, pentru băieții noștri, strânși în jurul Cupei Kiseleff, papilele gustative mângâiate de bulele șampaniei sunt răsfățate cu măsură, nu de alta, dar dacă sâmbăta asta am avut de-a face cu profesioniști în ale samovarului, ca să nu zic în ale vodcii, sâmbăta viitoare vin lusitanii cu vinurile lor și mă tem că dacă ne-om lăsa amăgiți de darurile ce ni le aduc, om sfârși precum troienii, care, după ce văzuseră ditamai calul în curtea lor, au exclamat: așa ceva nu există!

Echipa României: 1. Vasile Balan (CSA Steaua), 2. Ovidiu Cojocaru (CSM Ştiinţa Baia Mare), 3. Alexandru Gordaş (CS Dinamo), 4. Marius Antonescu (Bourg en Bresse), 5. Adrian Moţoc (Stade Aurillac), 6. Cristi Chirica (Sporting Club Appameen), 7. Dragoş Ser (CSA Steaua), 8. Mihai Macovei C (Colomiers), 9. Gabriel Rupanu (SCM Timişoara), 10. Tudor Boldor (CSA Steaua), 11. Nicolas Onuţu (CS Vienne), 12. Jason Tomane (CSM Ştiinţa Baia Mare), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuţ Dumitru (CSA Steaua), 15. Marius Simionescu (CS Dinamo). Rezerve: 16. Tudor Butnariu (CSA Steaua), 17. Constantin Pristăviţa (CSM Ştiinţa Baia Mare), 18. Alexandru Ţăruş (Rouen), 19. Marius Iftimiciuc (Perigueux), 20. Andre Gorin (RCHCC), 21. Alexandru Bucur (CSM Ştiinţa Baia Mare), 22. Daniel Plai (CSA Steaua), 23. Paul Popoaia (CSM Ştiinţa Baia Mare).


Olandezul zburător

– Uite, Mama, vezi? Dacă te uiți spre cer când ninge, parcă zbori! Nu?

Bine, dacă Mama ar fi trecut frontiera ilegal în mintea lui Marin Sorescu, probabil că m-ar fi smucit de mână și mi-ar fi spus: ”Mă, zăltatule, tu știi ce lozăști aci?”. Dar Mama n-ar trece niciun fel de frontieră fără viză, așa că mi-a spus atât:

– Vai, Marius, nu mai vorbi așa!

– Dar, Mama, uite, uite și tu! Mă uit spre cer și zbor!

N-am înțeles de ce părea deranjată de acea iluzie optică pe care eu unul o găseam fascinantă. N-am înțeles apoi nici ”ce voia să spună poetul prin – Fluturaș, nu mai ai aripioare!” și l-am întrebat pe Tata de ce nu mai au fluturii aripioare și de ce i le-a tăiat contele? Spre deosebire de Mama, Tata n-a fost așa de indignat, deși era un sentimental incurabil, dar mi-a spus atât: ”O să înțelegi când o să fii mai mare.”

Ei bine, sunt mare. Și ce-i cu asta? Și azi privesc spre cer când ninge, și azi, când mă bărbieresc, cânt ”Fluturaș nu mai ai aripioare, domnul Conte ți le-a retezat”, și azi, când înțeleg de ce era mama ”supărată”, mă prefac că nu înțeleg și ridic sprâncenele a mirare, deși, undeva, în colțul inimii mele ceva îmi șoptește că zborul spre cer e înrudit cu moartea și că fluturii fără aripi nu sunt altceva decât niște viermișori care visează că zboară.

Dintotdeauna m-a fascinat moartea. Am și scris un căcat de carte despre ea. Ba am și spus, într-un moment de euforie cacofonică: pentru a înțelege moartea, trebuie s-o trăiești. Mda…

S-a dus vârsta inocenței. S-a lăsat și întunericul. Singura veste bună, spre fericirea Mamei, e că nu mai pot spune că am senzația că zbor, deși ninge încă. De fapt, pot, dar prefer să tac.

În fine.

La Bârlad, și maidanezii țin cu Humoru`

”Bârladul ne-a întâmpinat cu o vreme de c…. Adică de câine. Un frig de-ţi îngheţau gândurile înainte de a păşi pe gazon, un vânt din pupa ce avea să sufle-n pânza corăbiei mai norocoase şi un public cam subţirel, dar simpatic, care prin vocea unui individ cu carte de identitate şi drept de vot arunca din când în când câte un Ihaaa sălbatic, precum fraţii lui Chingachgook, de fiecare dată când simţea nevoie de dezvoltare personală. Că tot e la modă.”

Asta scriam pe 15 aprilie 2019 în prima mea cronică despre unul dintre meciurile jucate de Rugby Club Gura Humorului pe terenul celor de la Bârlad. Era, totodată, și prima mea deplasare alături de echipă. Așadar, până azi, 5 decembrie 2021, în doi ani și opt luni am așternut pe hârtie 26 de cronici, cu tot atâtea povești despre ceea ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului, punând accent nu pe statistică sau pe aspectul tehnic al unei cronici sportive clasice, ci pe emoție. Nu știam atunci că vom ajunge aici, nici eu și nici managerii echipei, nu știam dacă va interesa pe cineva și nici nu ne păsa, important era să lăsăm în urma noastră mărturia unei emoții vii, fie că era zămislită de gustul amar al înfrângerii, fie că era rezultatul victoriei.

Pot să spun, prin urmare, că la Bârlad am debutat și eu pe postul de jucător cu nr. 24, post de care, iată, mă prevalez cu o oarecare stinghereală, pentru a lăsa pe răbojul istoriei humorene sportive un capitol aparte. Spun aparte, nu pentru că la Humor n-ar fi fost, de exemplu, și o echipă de fotbal care a evoluat în divizia secundă sau că n-ar fi și alte ramuri sportive în care am performat, ci pentru că, volens nolens, rugby-ul e ceva special. Ăsta este adevărul. De altfel, până și mama a început să-l îndrăgească după ce i-am explicat regulile de bază. Dar despre rugby, în general și despre cum poate schimba vieți, într-un viitor articol, cât de curând.

Ultimul nostru meci din DNS urma să se desfășoare în compania bârlădenilor, în deplasare. Aceeași vreme de c…, adică de câine. De altfel, pe toată durata meciului, un maidanez flocos a jucat rolul de fundaș când la noi, când la ei, întărindu-mi astfel cele declarate. Îl bănuiam de ubicuitate, sincer să fiu, dar după ce și-a lipit botul de aparatul meu, mi-am dat seama că era de partea Humorului. N-avea cum altfel. Unu e Humoru`. Despre ce vorbim? Să revenim la gazde. Medaliați cu bronz și fără a le fi amenințată poziția din clasament, bârlădenii au început destul de timid, așa că n-am stat prea mult pe gânduri, și în min. 13 le spargem apărarea pe axul central prin incursiunea lui Moro (Marian Moroșan), după o presiune agasantă a înaintării noastre, care pune balonul în terenul de țintă, dar eseul nu este validat. Eu nu spun că am fi câștigat dacă am fi condus cu 5-0 și nu pentru că aș fi chibiț, ci pentru că echipa gazdă, superioară ca gabarit și mult mai legată, ar fi găsit soluții să ne contracareze, dar ne-ar fi dat un puseu de încredere iar asta ar fi însămânțat pe spinările noastre cioturi de aripi ce mai târziu, în anii ce vor urma, ne-ar fi permis să ne luăm zborul pe deplin. N-a fost să fie. Asta e. Dar aripi tot o să avem într-o zi, să știți.

Restul e istorie.

Vreau să vă spun ceva. Acum, că tot s-a încheiat campionatul. De când sunt în cadrul clubului, mi s-au perindat prin fața ochilor și a penelului o mulțime de sportivi. Pe unii i-am văzut transformându-se din copii în bărbați, pe unii i-am văzut bucuroși că puteau evolua sub culorile noastre, iar pe alții i-am văzut necăjiți că nu puteau juca din cauza accidentărilor, dar vreau să spun că am legat cu majoritatea dintre ei o prietenie specială. Rugby-ul, dragii mei, nu e despre cancanuri, nu e despre scandaluri, nu e despre glorie și nici despre ambiții cretine. Rugby e despre oameni, cu slăbiciunile lor, cu calitățile lor, cu tarele lor. Nu vreau să epatez, jur, dar am avut șansa de a fi în preajma jucătorilor de la echipa națională, de a vorbi cu ei, de a mă uita în ochii lor. Păstrând proporțiile, am văzut atât la ei, cât și la cei care au jucat sau joacă pentru Rugby Club Gura Humorului, aceeași empatie și căldură sufletească pe care niciun alt sport n-o dezvăluie, în toată splendoarea ei, așa cum o face rugby-ul. Și știți de ce? Pentru că rugby-ul este, în esență, definiția lirică a paradoxului, suma tuturor punctelor noastre tari și a punctelor noastre slabe, produsul cel mai bine definit al zbaterii din noi toți, ai celor care trăim din eșecuri și din speranțe.

Pentru ei și pentru tot ce au făcut ei în numele acestui sport, permiteți-mi să-mi scot pălăria și să mă înclin.

Lotul folosit la meciul cu RC Bârlad:

1. Iulian Cîtea
2. Sebastian Vasilovici
3. George Davidoiu
4. Andrei Varvaroi
5. Ștefăniță Rusu
6. Ciprian Hostiuc
7. Alex Limbosu
8. Mihai Muresan
9. Bogdan Petrișor
10. Mihai Daraban
11. Alex Bandol
12. Claudiu Cuciureanu (c)
13. Marian Moroșan
14. Răzvan Ungureanu
15. Ioan Antonesi
16. Lucian Zup
17. Alex Solomon
18. Sebastian Ursulescu
19. Ioan Axinte
20. George Boca

Antrenor MIHAI COCA

Rugby-ul, pandemia și maramureșenii – Bliț interviu cu Constantin Pristăvița

Aventura maramureșenilor m-a dus cu gândul la celebrul ”Pruncul, petrolul și ardelenii”, în care maestrul Ilarion Ciobanu a făcut un rol de zile mari. Acum, fie vorba între noi, nu cred că i-ar fi stat rău regretatului Ilarion pe poziția de pilier… Azi am stat de vorbă cu Constantin Pristăvița, jucător de bază a Naționalei României și unul dintre componenții echipei de rugby CSM Știința Baia Mare, abia întoarsă din Africa de Sud, unde a jucat două partide în cadrul Turneului Toyota Challenge. Toți componenții lotului au fost repatriați cu o cursă Tarom și sunt în carantină, de unde vor putea ieși dacă testele RT-PCR repetate după opt zile vor fi negative.


– Salutare, Coco!

– Salut, Marius!

– Veste bună pentru toți cei care se îngrijorau de soarta voastră: ați ajuns acasă!

– Încă n-am ajuns acasă, pentru că am intrat în carantină, dar suntem în România, așa este.

Sunteți bine cu toții?

– Deocamdată da, să vedem ce o să fie…

– Nu vreau să te rețin foarte mult, de aceea o să trecem direct la chestiune: cum a fost în Africa?

– A fost frumos în Africa, cu excepția zilei de Vineri, când auzisem niște zvonuri legate de zboruri și de intrarea în carantină, apoi sâmbătă aceste zvonuri s-au confirmat. În cele din urmă, am venit în țară cu avionul trimis de Guvernul României, împreună cu alți cetățeni.

– Hai să vorbim un pic despre rugby. Ați jucat două meciuri…

– Da, am jucat primul meci împotriva unei echipe mai slab cotate, Free State XV, și am câștigat cu 72-14, apoi am întâlnit o echipă de prim rang, Toyota Cheetahs, în fața căreia am pierdut cu 54-5, pe fondul unei surmenări fizice, echipa sud-africană find mult mai proaspătă și având la dispoziție un lot de șaptezeci de jucători.

Cum v-ați petrecut timpul? Ați fost în savană?

– Am fost la un centru social înființat de unul dintre jucătorii de la Cheetahs care asigura cele necesare copiilor cu posibilități reduse sau fără părinți. O experință tulburătoare care ne-a arătat că problemele sociale sunt aceleași, pe orice continent te-ai afla, apoi am vizitat un fel de rezervație unde erau îngrijite animale sălbatice cu probleme de sănătate sau bătrâne… Acolo a fost singurul loc în care am văzut lei, gheparzi…

Să revenim la rugby. Cum vede un european rugby-ul din Africa de Sud, națiunea care ocupă primul loc în lume?

– Se joacă în viteză, caută tot timpul să joace larg. E o altă școală, o altă mentalitate. Noi ne-am antrenat la o școală doar de rugby, despre care am înțeles că era cea mai buna din țară și care anul trecut sau acum doi ani, nu mai știu exact, au câștigat un campionat mondial pe școli.  

– Coco, noi și familiile voastre ne bucurăm că ați ajuns acasă, sperăm să fie totul în regulă și să vă întoarceți la casele voastre. Azi e 1 decembrie, ce le transmite românilor Constantin Pristăvița, campionul en titre cu CSM Știința Baia Mare?

– Să fie mai buni și mai înțelegători!

Sursa foto prin amabiliatea lui Constantin Pristăvița.

Sorry, Tonga, Not Today

De cum am pășit pe gazonul Stadionului Arcul de Triumf îmbrăcat în vesta verde ”Media” căreia i-am făcut un nod cochet, că, na, io n-am fizicul lui Tică sau al lui van Heerden, am simțit o briză cu arome de ocean, de sepii și rechini care m-a dus cu gândul la Hemingway. Am privit nedumerit spre ecranele din incinta stadionului, pregătit să-l văd pe Spencer Tracy luptând cu peștele-spadă, dar n-am semnalat nimic care să-mi confirme iluzia olfactivă. Noroc de alții, mai cu grija zilei de mâine, care m-au întrebat dacă azi trag în RAW sau JPG.

Fraților, hai să vă spun cum stă treaba. Tongalezii, oricât de mult le-ar lipsi cătina și zmeura din alimentație, nu arată ca niște sportivi cu deficiențe. Dacă înțelegeți ce vreau să zic. Pe scurt, sunt imenși. Fizic. E drept, avem și noi cu ne lăuda, dar parcă se mai adăuga un motiv la lunga listă de alte motive care încununau opinia generală potrivit căreia Stejarii porneau această partidă din postura de outsider: ba că jucătorii care evoluează în afara țării se întorseseră la cluburile lor, ba că lotul era format din sportivi tineri și foarte tineri, ba că Tonga se situa în Clasamentul Mondial pe o poziție superioară nouă…

Când au debarcat pe țărmurile Statului Tonga, ”corsarii” englezi, împurpurați în obraji de whiskey, au înfipt patru bețe pe nisipul de la Ha`atafu și au încins o miuță între ei, după care, băieți de comitet, le-au arătat și tongalezilor cum se joacă rugby. Când au ajuns și misionarii cu primele Biblii, pe palmierul dinspre răsăritul țărmului erau scrijelite primele rezultate interțări. Istoria nu ne spune exact cine era în avantaj, și, oricum, astea sunt detalii, important e că azi, Tonga e un nume mare în rugby. Cine face pe nebunu` și nu mă crede, să-i întrebe pe francezi ce-au pățit la Cupa Mondială din 2011.

Așadar, meci mare. Ultimul din campania de toamnă. Îi bătusem pe Los Teros la Verona, cu 29-14, învinsesem pe batavi, la București, scor 56-15, mai aveam de reglat un cont cu tongalezii și apoi puteam să așteptăm Crăciunul liniștiți. Vă mărturisesc că, băgător în seamă cum mă știu, am stat de vorbă înaintea meciului cu doi dintre componenții echipei naționale – Florin Bărdașu și Johan van Heerden, încercând să intuiesc cum stăm pe partea aceasta, mentală.  

Florin Bărdașu: Acest meci va fi o oportunitate foarte bună pentru jucătorii tineri și pentru cei trei debutanți de a-și demonstra calitățile în fața unei echipe puternice. Tonga este o echipă matură, cu un joc fizic, dar dacă vom respecta planul de joc stabilit la antrenamente și vom avea o defensivă bună care să le închidă spațiile, rezultatul ne va fi favorabil. Avem avantajul terenului propriu, iar astfel de meciuri ne ajută să ne pregătim pentru Cupa Mondială din 2023!

Johan van Heerden: Va fi un meci greu dar și o oportunitate în același timp pentru cei care nu fac parte în mod normal din lotul de 23 de jucători, o ocazie bună de a juca contra unei echipe care se înfruntă mereu cu echipe din Tier 1.

Mă, nu stăteam rău. Conștienți că aveam să aliniem la startul meciului un lot inedit, am cântat alături de Stejari imnul țării, apoi i-am admirat pe tongalezi executând Sipi Tau. Dacă aș fi nașpet, aș spune că e un fel de Pamporea al lor, dar adevărul e că Sipi Tau face parte din cultura și civilizația tongaleză, prin urmare n-o să fiu nașpet. Păcat că n-ați putut asista pe viu, mi-ar fi plăcut să împărtășim emoția unei confruntări precedate de un astfel de dans ritualic, dar nu-i nimic, o să-i mai primim noi și cu alte ocazii, când în lume va fi oleacă mai bine.

Tudor Boldor

17:30. Ora României. 03:30 Ora Regatului Tonga. Cu ochii cârpiți, insularii de acasă deschid televizoarele, hrănesc rechinii din bătătură, că ei n-au nevoie de câini și dau sonorul la maximum. Hai, Tonga, se aude din emisfera sudică, sau cum zic ei, în limba lor, numai că ei nu știau ceva: că și noi avem plămâni, că și noi suntem trup și suflet lângă Stejari: Hai, România! Am strigat și noi și am încins hora. Primul care a stingherit tabela a fost Tudor Boldor, care și dimineața la ora 2, dacă-l trezești și-i dai un balon, ți-l trece printre bețe fără probleme, dar tongalezii egalează imediat, prin Faiva. 3-3. Un oftat de ușurare străbate meridianele, tocmai din Tonga, dar încet, încet acesta se transformă într-un vuiet de mirare abia perceptibil, când Stejarii punctează prin Butnariu – eseu, și Boldor – transformare și lovitură de pedeapsă. România – Tonga 13 – 3. Ce ai făcut, Bobiță? spune tongalezul din sufragerie, scărpinându-se în creștetul capului. Băi, au ăștia un dar al telepatiei, ceva de speriat! Păi cum altfel să-ți explici revenirea în forță a oaspeților care egalează la 13 prin Latunipulu – eseu și Faiva, transformare? E drept că tongalezul de acasă a spart peștele bibelou de pe televizor când li s-a refuzat validarea eseului de la finalul primei reprize, dar tot drept e că și noi ne-am promis să-l cinstim pe Ionuț Dumitru cu o bere, care are pe conștiință bibeloul…

Repriza a doua a fost una demnă de o peliculă Hollywood. Tongalezii au preluat conducerea prin Kata – eseu și Faiva – transformare, și se părea că tongalezul nostru se apucase deja să lipească cioburile peștelui, problema lui, numai că Florin Surugiu, după ce a simulat o pasă, a împins balonul în terenul lor de țintă, iar Boldor, știți voi care, băiatul de la ora 2 dimineața, restabilește egalitatea: 20-20. Nu știu ce a mai făcut tongalezul de acasă, când l-a văzut pe humoreanul meu, Daniel Plai, înscriind 12 puncte din lovituri de pedeapsă, probabil că a aruncat televizorul la rechinul care dădea nevinovat din coadă prin bătătură, dar știu că n-o să reușesc vreodată să descriu bucuria Stejarilor care, astfel, terminau victorioși în fața unui team redutabil precum Tonga.

România- Tonga, scor final 32-20, bașca rocada în clasamentul pe națiuni, unde urcăm un loc, iar ei coboară unul.

Am plecat de la Stadionul Arcul de Triumf după ce mi-am luat rămas bun de la cei care într-un fel sau altul mi-au acordat șansa unică de a fi prezent la cele două meciuri și de a scrie câte o cronică despre ele, gândindu-mă la două personaje iconice din lumea cinematografiei: Rocky Balboa, întruchipat de Stallone și Santiago, jucat de Spencer Tracy. M-a inspirat mai mult povestea bătrânului marinar cubanez, care pune pe tapet zădărnicia vieții și ale ei zbateri decât drama pugilistului, mă rog, e alegerea mea, dar n-aș vrea să închei această serie de cronici care au avut în prim plan Naționala U20, care a terminat pe locul 5 la Campionatul European de la Coimbra, și Naționala ”Mare”, fără să elogiez munca și eforturile celor care stau în spatele acestor performanțe, începând cu antrenorii, medicii, preparatorii fizici și terminând cu președintele Federației Române de Rugby, Alin Petrache, care, btw, spunea într-o declarație, la finalul meciului:

Să nu uităm un singur lucru, azi, pe teren, am avut doar jucători care joacă în campionatul României, cu excepția a doi jucători din străinătate. În cele trei meciuri am folosit nouă debutanți, eu cred că este un pas mare pentru rugby-ul românesc, pentru noi ca și echipă. Astăzi am avut cinci copii din Lotul U20 care au participat la Campionatul European de la Coimbra și care s-au pregătit cu seniorii.  Acesta este viitorul!

1. Vasile Balan (CSA Steaua), 2. Tudor Butnariu (CSA Steaua), 3. Costel Burțilă (RCHCC), 4. Johan Van Heerden (CS Dinamo), 5. Andrei Toader (CS Dinamo), 6. Damian Strătilă (CSA Steaua), 7. Cristi Boboc (CSA Steaua), 8. Cristi Chirică (C) (Sporting Club Appameen), 9. Florin Surugiu (CSA Steaua), 10. Tudor Boldor (CSA Steaua), 11. Robert Neagu (CSA Steaua), 12. Vlăduț Popa (CSA Steaua), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuț Dumitru (CSA Steaua), 15. Marius Simionescu (CS Dinamo)
Rezerve: 16. Florin Bărdașu (CSA Steaua), 17. Dorin Tică (Colorno), 18. Alexandru Gordaș (CS Dinamo), 19. Bogdan Doroftei (CSA Steaua), 20. Kamil Sobota (CSA Steaua), 21. Gabriel Rupanu (SCM Timișoara), 22. Daniel Plai (CSA Steaua), 23. Sioeli Lama (CSA Steaua)
Antrenor: Andy Robinson

Interviu – Marius Tincu, antrenorul Naționalei României U20

Marius Tincu, Gura Humorului, 2021

Mi-am promis și am promis componenților lotului U20 că voi scrie despre aventura lor din Portugalia, în cadrul Campionatului European U20, Coimbra, 2021. Și mă voi ține de cuvânt. Doar că de data aceasta am lăsat stiloul jos, mi-am pus căștile și am cântat cu Julio Iglesias ”Abril in Portugal”: Coimbra es un soñar / Lisboa mi ciudad…„

A nu se înțelege că aceasta este marea mea surpriză.

Echipa națională a României U20 a învins Belgia în ultimul său meci cu scorul de 34-24, și s-a clasat pe locul cinci, în spatele Spaniei, care și-a adjudecat trofeul, a Portugaliei, medaliată cu argint, a Rusiei medaliată cu bronz și a Olandei. Mărturisesc că demult nu mi-a fost dat să trăiesc astfel de emoții precum cele de la meciul cu Rusia, după disputarea căruia rămas fără câteva unghii și că demult nu mi-a mai fost stârnit sentimentul de mândrie. Acum, vorba aia, unghiile mai cresc, se mai rup, dar sentimentul de apreciere față de tot ce au făcut acești copii va fi pentru totdeauna la cele mai înalte cote.

Zilele trecute am stat de vorbă cu Marius Tincu, antrenorul Echipei Naționale U20, care a avut amabilitatea și disponibilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări. Hai să vedem ce ne-a spus unul dintre cei mai titrați jucători români din istorie.

Cum a fost ediția din anul acesta a Campionatului European U20?

A fost o ediție foarte disputată, marcată cumva de toate aceste neajunsuri generate de pandemie, o ediție care nu s-a putut organiza anul trecut. A fost destul de complicat, pentru că n-am avut la dispoziție decât câteva zile de cantonament în care i-am strâns pe copii și ne-am prezentat. Eu le-am zis de la început că mergem acolo și că vrem să fim campioni, pentru că națiunile astea cu care am jucat erau de bătut, nu erau cu nimic peste noi, mai ales că am avut copii care joacă în echipe din Super Ligă sau în echipele secunde de seniori din Franța, și au un pic de experiență la nivelul acesta. Am sperat într-o victorie cu Rusia care să ne plaseze în lupta pentru locurile 1-4, dar sfârșitul meciului a fost destul de delicat și ne-am pierdut toți luciditatea. Am avut meciul în mână, în ultimele cinci minute puteam să luăm chiar și trei puncte, fie că dădeam la bețe,  fie printr-un drop-gol,  adică totul era posibil și chiar în prelungiri am avut posesia balonului o grămadă de timp, dar, repet, ne-am pierdut luciditatea și eu și copiii. A fost o stare de euforie… Nu voiam să pierdem meciul și tot timpul când joci ca să nu pierzi, pierzi. Am fost cu toții dezamăgiți după această partidă, dar am reușit să-i ridic pe copii și să le câștigăm pe celelalte două. Ne-am clasat pe locul 5 acum, iar anul viitor, dacă se va putea ține competiția și nu se va schimba nimic, o să jucăm cu Olanda primul meci, ceea ce ne oferă șansa de a ne clasa pe locurile 1-4, ținând cont că voi avea 14 copii din 2002 și 10 din 2003, care vor forma un grup închegat și experimentat.  

Meritam mai mult?

Nu pot să spun că meritam mai mult sau mai puțin, dar așa e făcută competiția, cu acest concept de ”moarte subită”, iar asta e o chestie foarte delicată, pentru că e crucial să nu pierzi primul meci. Copiilor le lipsește pregătirea fizică. La nivel acesta să joci din trei în trei zile, chiar dacă aproape toți au 19-20 de ani, e destul de complicat. Să ne înțelegem, nu mă refer la un meci, la un meci toți sunt capabili, dar când joci la trei zile apar probleme fizice, pentru că efectiv nu am avut timp să punem la punct acest capitol. Unii termină campionatul, alții sunt la începutul campionatului și a lipsit omogenitatea care vizează pregătirea fizică. Echipa care ne-a bătut, Rusia, a terminat pe locul 3, iar în meciurile pentru finală le-a dat vreo 30 puncte Olandei, adică s-a văzut că au stat o lună în cantonament… Să nu mă înțelegi greșit, că încerc să mă justific, dar nu poți să te prezinți la o astfel de competiție dacă nu ești pregătit fizic. Și știi de ce pun accent pe acest aspect? Pentru că pregătirea fizică influențează și partea mentală. În momentele când nu mai ai oxigen, nu mai ai nici luciditate și atunci nu mai respecți nici planul de joc, se duce totul pe apa sâmbetei…

Înseamnă că, în condițiile astea, ne-am descurcat foarte bine, nu?

Eu zic că suntem un miracol, pentru că acești copii au venit de peste tot cum au putut, unii și-au lăsat munca, unii și-au luat concedii, unii au lăsat facultatea, unii și-au lăsat părinții bolnavi acasă și merită tot respectul pentru aceste sacrificii, mai ales că au făcut și performanță. Il avem pe băiatul acesta, Conache, care a înscris majoritatea punctelor, îi avem pe Mureșan, pe Antonescu care au făcut performanță la nivel de joc și mai sunt și alții care au făcut o figură frumoasă, însă ceea ce mi-a plăcut, în afară de grămadă, pentru că noi, România, o să trebuiască să avem tot timpul grămadă, suntem obligați, e că am avut și treisferturi. Copiii de pe trei sferturi au marcat eseuri și din toate situațiile de joc, și la mână și cu piciorul. S-a jucat rugby, mi-a plăcut. Și am și zis că în zilele astea puține cât au stat împreună s-a legat ceva și s-a format un spirit de echipă… A fost plăcut ochiului.

Eu zic că acesta este cel mai mare câștig.

Pe asta contăm și noi. Echipa națională înseamnă performanță.

Mulțumesc, Marius, drum bun spre casă, felicitări pentru prestația echipei U20 de la Campionatul European și te așteptăm cu drag la Gura Humorului. Mi-a făcut o deosebită plăcere să discut cu tine, cred că o să te mai deranjez din când în când, pentru că părerea celui care a fost cel mai bun taloner din Campionatul Franței, campion în 2009 cu Perpignan și nominalizat de L`Eqipue între cei mai buni jucători străini din istoria Top 14, chiar contează.

Nu e niciun deranj, cu mare drag, oricând.

Toate cele bune!

sursa foto: colecție personală

« Older Entries Recent Entries »