Tag Archives: maria tivodariu

From Tokyo, with Love

Nu știu cum a fost la voi, dar anul acesta pare c-a fost unul care a mai diminuat un pic din efectele molimei despre care chiar n-aș vrea să vorbesc acum. Poate cu altă ocazie. Anul acesta a adus pe meleagurile noastre o serie de personalități ale sportului internațional. Și aș începe cu Marius Tincu, unul dintre cei mai titrați jucători români de rugby, campion cu U. Cluj-Napoca în 1999, cu Rouen (Championnat de France Universitaires în 2001) și cu Perpignan în Campionatul Franței în 2009, căpitan al echipei naționale, cu două participări la Cupa Mondială, în 2007 și 2011. L-am cunoscut și eu la Stadionul Tineteretului, unde s-a întâlnit cu jucătorii humoreni, cărora le-a împărtășit câte ceva din vasta sa experiență. Un om absolut senzațional, pe care abia aștept să-l revăd.

Tot din lumea rugby-ului și tot din cele mai înalte sfere ale sale a ajuns la noi și domnul Mihai Bucos, fostul mare jucător al naționalei României, care a îmbrăcat tricourile Rulmentului Bârlad, Dinamo, Știința Petroșani și Farul Constanța cu care a cucerit trei titluri de campion. Mihai Bucos a mai activat și ca antrenor-jucător la Villefranche sur Saone, Pontarlier și Tournus, unde și-a încheiat cariera, la 39 de ani. Și dacă pe Marius Tincu nu l-am putut ține aproape de noi mai mult de o zi, pe Mihai Bucos l-am capturat și-l ținem lângă echipă, pentru a ne da o mână de ajutor. Mulțumim, domnule Bucos!

Săptămâna trecută, cine credeți că ne-a trecut pragul casei? Ia să vă văd. Ghiciți? Cine? Ne… Poftim? Ne…. Ei bine, vă spun eu: canotorii Maria Tivodariu și Florin Lehaci, dragii noștri olimpici care ne-au reprezentat țara cu cinste la Tokyo. Înalți și frumoși, deschiși dialogului și cu un zâmbet molipsitor pe buze, cei doi campioni prin ale căror vene curge sânge de bucovinean, Florin fiind din Plutonița, Maria din Câmpulung Moldovenesc, au acaparat atenția tinerilor jucători din lotul de juniori, dar și al seniorilor, și ne-au cucerit pe toți cei prezenți, definitiv.

Cei doi olimpici au fost invitați de Robert-Sorin Ion, inițiatorul proiectului Vikings Project, prezent vreme de o săptămână în mijlocul lotului nostru de rugby și căruia îi mulțumim pe această cale pentru tot ceea ce face. Dar pentru că Robert ne-a promis că va reveni în octombrie la Gura Humorului, promit să revin cu un material mai amplu despre el și despre activitatea lui.

Și cum spuneam, vremea era frumoasă, libelulele fâl-fâl, toamna ne șoptea la urechi versuri de Nichita…Hai, că nu vă mai țin, gata. Așadar, așezați pe gazon în semicerc în fața Mariei și a lui Florin, tinerii noștri jucători au avut ocazia să disece efectiv profilul unui caracter de campion. După ce au îmbrăcat tricourile de ”Vikingi” oferite de Robert și i-au felicitat pe cei prezenți pentru faptul că au ales să facă sport de performanță, Maria și Florin s-au lăsat copleșiți de întrebări. Bine, sincer să fiu, înainte de a apăsa ”Record” la camera, i-am mai întrebat și eu câte ceva, dar țin pentru mine, că, na…

Maria și Florin au povestit cât este de greu și câte sacrificii se fac pentru a ajunge la performanță, cât de important e să îmbini școala cu sportul, cât de mult contează comunicarea cu antrenorii și încrederea reciprocă, și nu în ultimul rând, cât de crucială este ideea urmării propriului vis.

Unde vreți voi să ajungeți? i-a întrebat Maria.
– La lotul național, să reprezentăm România la Cupa Mondială, a venit răspunsul instantaneu.
– Foarte frumos, bravo! Uite, eu vă spun ceva: și tu, și tu poți să ajungi la Cupa Mondială, dar totul depinde de voi și de felul în care înețelegeți să vă antrenați.

O, dacă ați ști cât de frumos vibra atmosfera și cât de tainice erau umbrele lungite de-a latul terenului, ca niște cărări ce se cer călcate de speranțe…

S-a discutat apoi depre rolul uriaș pe care-l are antrenorul și feedeback-ul obținut de la acesta, despre corectarea deficențelor și despre dobândirea automatismelor prin repetiție și consolidare, după care cineva i-a întrebat cum e să reprezinți țara.

– E ceva foarte, foarte, foarte emoționat, le-a răspuns Florin zâmbind. Dar să știți că nu sunt emoții din acelea care te timorează. Când reprezinți naționala, oricare ar fi sportul pe care-l practici, știi că o să concurezi cu cele mai bune țări din lume. Eu, de pildă, am simțit că am DATORIA să dau tot ce am mai bun în mine, să-mi reprezint țara cu onoare, chiar dacă poate nu e cea mai bogată sau cea mai mare țară de pe mapamond. Drumul spre performanța aceasta de a-ți reprezenta țara, care e în sine o realizare uriașă, așa cum v-am ma spus, e presărat cu sacrificii, suișuri și coborâșuri. Orice performanță sportivă are la bază aceste cărămizi, însă un rezultat bun obținut într-o competiție poate fi scânteia care-ți aprinde dorința de a fi mai bun sau de ce nu, cel mai bun în domeniul tău. Când am început să practicăm canotajul, nu ne-am gândit neapărat că o să ajungem la Olimpiadă, însă când au apărut rezultatele și am atins un anumit nivel, gândul la Olimpiadă s-a cristalizat în mod natural. Așa e în firea lucrurlior. Să-ți dorești mereu mai mult, mai bine. E important, de asemenea, să ai și un model în viață. Eu am avut-o pe sora mea, Ionela, care și ea e canotoare, și m-a ajutat chestia asta…

– Cât timp petrecți în cantonamente?

Oh, bună asta, zise Robert, înseninat de inspirația celui care întrebase. Ia, spuneți-le cam cât timp acordați pregătirii.

– Unșpe din doișpe luni pe an, veni răspunsul bitter-sweet al lui Florin.

Anul trecut am fost plecați douășpe luni din douășpe, nici de Crăciun n-am fost acasă, nici de Revelion. Am fost în Italia. Dar nu în vacanță. Antrenamente, zise Maria.

Inevitabil s-a atins și latura financiară a sportului, așa, în general. Cu toții știm situația economică actuală, n-are rost să abordăm subiectul, nu e treaba noastră, dar nici nu ne putem prevala de comoditate atunci când nu e cazul. Discuțiile au fost deschise și se vedea că Florin și Maria erau onești în tot ceea ce spuneau.

– Eu nu spun că nu sunt importanți banii, ar fi absurd, dar ca sportiv, gândul la bani ar trebui să fie plasat pe ultimul loc, la retrogradare. Tu, ca sportiv, ai alte priorități: să-ți faci datoria la nivel de club sau la nivel de țară, apoi totul vine de la sine, zise Florin.

– Eu, când am început canotajul la Dinamo, interveni Maria, toată lumea spunea ”Vai, ce mișto, ești la Dinamo…”, fără să știe că baza de pregătire era undeva lângă Snagov și că nu aveam neapărat condiții de cinci stele, dar când am trecut la alt nivel, am avut echipamente mai bune, am avut parte de mai multă atenție, alți antrenor, alte echipaje… Uite, la noi există un antrenor italian, Antonio Colamonici, care a schimbat din temelii mentalitatea și viziunea pe termen mediu-lung. Ne-a dat încredere și ne-a îndrumat pașii spre înalta performanță. Astăzi avem un staff medical format din patru maseuri, trei fizioterapeuți și doi doctori care se ocupă de noi ca de copiii lor. Avem o federație foarte bine închegată iar toate astea se datorează rezultatelor. E o legătură intrinsecă între cerințe, condiții pentru înalta performanță, sprijin din partea federației și dăruire în tot ceea ce facem, nu doar din partea noastră ca sportivi, ci și din partea celor care nu apar pe podiumul de premiere lângă noi, dar care au contribuit în timp la formarea noastră ca sportivi și ca oameni.

”Mi-am aplecat pe patul puștii fruntea grea”, zicea Alfred de Vigny în al său imn universal al neființei. Mi-am aplecat și eu pe patul camerei video fruntea grea, gândindu-mă nu la lupoaică, precum poetul francez, ci la cât de frumoasă e viața, iertată fie-mi platitudinea. Îi priveam pe acești doi tineri din spatele camerei și-mi venea să -i strâng în brațe când o vedeam pe Maria sprijinindu-și capul de umărul lui Florin. Doar ei știau câtă sudoare au lăsat în valurile lacului de la Snagov sau de aiurea, câte speranțe și câte planuri au fost împlinite sau din contra, și n-am putut să mă abțin să nu-mi spun că tocmai fusesem martor la scena unei Cine de Taină, în care apostolii lui Da Vinci erau înlocuiți de oameni normali care-și împărțeau pita și vinul frățește și cu dragoste, așa cum numai bucovinenii mei știu s-o facă.

În încheiere, am zis să dau ceva din casă, ca să vedeți că nici eu n-am nimic de ascuns. I-am scris în seara asta Mariei următorul mesaj:

Maria, scuze încă o dată, dar numai tu mă poți lămuri. În semifinalele de la Olimpiadă ați bătut recordul mondial?”

”Hello! În recalificări, și am scos 05:52:99″

Fără niciun semn de exclamare la finalul propoziției.

Și cred că asta spune totul.

Mulțumim Florin Lehaci, mulțumim Maria Tivodariu!