Tag Archives: gabriela popescu

What my daughter doesn`t know

And so it is just like you said it would be
Life goes easy on me
Most of the time,
Damien Rice

E pentru prima oară când scriu despre o carte care nu se găsește pe rafturile din librării pentru simplul motiv că aceasta încă n-a fost publicată. Și nu pentru c-ar fi întâmpinat obstacole, ci pentru că autoarea și-a rezervat dreptul de a decide când și cum o va face. După ce veți citi cartea, veți înțelege mai multe.

Gabriela Popescu scrie mișto. N-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială asupra talentului său. Scrie bine, apăsat și articulat. De altfel cine o cunoaște știe că în structura ei nu este loc de metafore, căci pe meridianul care-i leagă inefabilul de material stau așezate frumos pe rafturi ideile, planurile și modalitățile exacte de împlinire, fără spații goale. Gabriela Popescu este din acest punct de vedere o mașinărie de luptă blindată ale cărei șenile calcă, într-un acces de acută autoironie, idealurile pentru care alții și-ar lăsa o parte dintre oase pe câmpul de bătălie. Nu e cazul la Gabriela. O dată pornită în misiune, nu mai poate fi oprită.

„Și totuși, câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie amețeli”, spune Mihai Beniuc în a sa ultimă scrisoare. Parafrazându-l pe poet, mi-ar plăcea să cred că în intimitatea ei absolută, la ceas târziu de noapte, când laptopul va fi închis, obloanele trase, iar sărutul așternut pe fruntea fiicei sale, Gabriela își râde de ea. O și văd privindu-se în oglindă: pe cine vrei tu să păcălești? Având privilegiul de a colabora cu ea, de a lucra la diferite proiecte, de a-i cunoaște latura pe care se căznește atât de mult s-o ascundă în spatele unei măști inexpugnabile, pot să spun fără nicio ezitare că Gabriela Popescu este genul de autoare care descrie cel mai bine structura dihotomică a sufletului. Și poate și a succesului, care, nu-i așa?, are și el o bornă cu plus și una cu minus.

În ”What my daughter doesn`t know” ne vom regăsi foarte mulți. Fie într-un anumit capitol, fie pe o anumită pagină. Partea mișto e că nu trebuie să dăm socoteală pentru asta, dar simplul fapt că ne regăsim acolo, fie că suntem bărbați, fie că suntem femei, e deja o realizare. Sau, ca să fie în ton cu stilul Gabrielei Popescu, care a preferat să se exprime în limba engleză, not bad at all.

Problema mea cea mai mare, e că, nefiind încă publicată, trebuie să găsesc un echilibru între ceea ce pot spune și ceea ce nu pot spune despre carte, pentru că nu vreau să răpesc cititorului plăcerea de a o descoperi. Prin urmare, o să încerc să merg pe această sârmă fără să-mi frâng gâtul, iar dacă se va întâmpla să cad, sunt sigur că plasa de siguranță prinsă între ceea ce o să spun în avanpremieră și ceea ce o să constatați voi, cititorii, după lecturare, mă va salva.

”What my daughter doesn`t know” e o carte care te urmărește mult timp după ce ai citit-o.  Scrisă într-o engleză  izvorâtă direct din Tamisa, cartea are fluență, cursivitate, nerv și ritm și descrie destinul lui Chris, o tânără femeie pornită în marea călătorie a vieții. Poate chiar marea ei aventură. Ba nu, nu marea ei aventură, ci ora astrală care i-a schimbat viața pentru totdeauna. Aflată într-o relație cu un tânăr londonez, aceasta află că respectivul nu este altceva decât un mincinos patologic. Încercând să treacă de acest șoc, tânăra încearcă să se regăsească prin participarea la diferite întreceri sportive, prin acțiuni caritabile și nu în ultimul rând, prin întoarcerea acasă, în România, unde, fatalitate sau nu, întâlnește un alt bărbat, cu care leagă o relație specială. Știți, viața are căile ei necunoscute. Unii cred în horoscop, alții cred în karma, în fine, nu contează foarte mult, cert e că viața e ca o cutie de bomboane de ciocolată. „You never know what you`re gonna get”.

Știu, ați vrea să spun mai mult. Vă cred. Dar n-am s-o fac. O să spun altceva: niciodată, dar niciodată să nu subestimezi forța, puterea și spiritul de sacrificiu al unei mame care-și dorește tot ce e mai bun pentru copilul ei. Rămasă însărcinată cu acest Don Juan, tânăra se vede prinsă între prejudecăți și dorința de a fi mamă. ”Sperm Doner”,  așa cum îl numește ea, nu-și asumă niciun fel de responsabilitate, ba chiar îi sugerează un avort. Trasă pe sfoară pentru a două oară, Chris decide să păstreze copilul și să-și asume întreaga responsabilitate pentru creșterea lui.

În viața fiecărui om vine un moment când trebuie să dai socoteală. De cele mai multe ori acest moment vine la marele final, dar nu vreau să intru în detalii mistice. Că ne place sau nu, că vrem sau nu, suntem rezultatul propriilor noastre acțiuni sau atitudini. Dragostea unei mame, cu foarte puțin excepții, este liantul care menține starea de sănătate primară a unei societăți formate din individualități înzestrate cu diferite doze de sensibilitate. Când copilul te întreabă: unde este tatăl meu; de ce ceilalți copii au tați și eu nu; dacă eu am tată, de ce nu e cu noi; dacă eu am tată, de ce nu vine să mă vadă; unde este tata și de ce nu e aici?, ideal ar fi să i se spună că e mort. Bun, dar ce te faci cu cei care trăiesc? Ei bine Gabriela Popescu are și alte variante de răspuns. Ea încarcă personajul principal cu o misiune aproape imposibilă, dar de al cărei rezultat nu se îndoiește nicio clipă: punerea adevărului sub lumina reflectoarelor. Draga mea, uite de ce nu ai tată, uite de ce nu vrea să te vadă, uite de ce n-a vrut ca tu să fii pe lume.

Dacă vreți să urmăriți destinul acestei femei care pleacă în căutarea adevărului, trecând prin furcile caudine ale minciunii patologice, ale meschinăriilor și ale prejudecăților pentru a-l spune tuturor, dar cu precădere propriei sale fiice, atunci când va fi mare și va înțelege, citiți  ”What my daughter doesn`t know”, de Gabriela Popescu, și veți vedea de ce am spus chiar de la început că ne vom regăsi cu toții într-un fel sau altul între paginile ei.  

Sursa foto: http://www.jooin.com

Luna apune doar o dată

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este 151702808_3869025229810879_4059806696391441361_ngg.jpg

Am intrat în biserică, după o perioadă ceva mai lungă de pauză faţă de cum eram eu obişnuită.
Cred că eram supărată pe Dumnezeu, pe mine şi pe toţi zeii de care auzisem.
Mă simţeam și străină, mă simțeam și acasă. Mi-aş fi dorit să pot vărsa o lacrimă, dar aveam mai bine de o lună de când nu-mi mai găseam nici lacrimile. Tot timpul am considerat că in cele mai multe momente ale vieţii trebuie să faci tot ce poţi şi încă puţin. Să dai tot ce poţi şi încă puţin. Greu am mai ştiut să renunţ şi bine nu mi-a fost.
Mă uitam în biserică. Eram doar eu și Dumnezeu. Până să ajung azi aici, mi-am imaginat tot felul de scenarii şi mi-am înşiruit pe o listă fictivă un amalgam de întrebări la care mi-aş fi dorit răspunsuri. Mă simţeam de parcă mi-aş înfrunta cei mai răi şi urâcioşi demoni, ăia cu care m-am luptat toată viaţa şi despre care eram convinsă că în ultimul timp am reuşit să-i înving.
M-am uitat în sus şi am zis Doamne, dacă tu mi-ai dat toate încercările astea, ajută-mă să găsesc şi rezolvarea cu tot cu rostul lor.
Şi-atunci am realizat că poate nimic din toate astea nu mai contează. Poate, pe undeva, aş şterge cu buretele toate nedreptăţile Pamântului…
Şi-apoi, cum altfel am mai învăţa
Că soarele nu răsare de două ori pe zi pentru nimeni,
Că fiecare oferă atât cât poate şi atât cât este,
Ca e nevoie de curaj sa fii cu adevărat ADEVĂRAT,
Că totul pare greu, atunci când contează cu adevărat,
Că ai nevoie de tine în cele mai bune momente, şi tot de tine ai nevoie şi în cele mai grele,
Ca lecţia de viaţă a celuilalt te face pe tine să plăteşti un preţ nemeritat…

Cu toate astea, tu fă tot ce poţi şi încă puţin.

Pentru că luna apune doar o dată pentru toată lumea.

Gabriela Popescu

By Order of Rugby Club Gura Humorului

”Păsările care se nasc în cușcă au impresia că a zbura este o boală” spunea Cervantes. Trist, nu? Păsări născute în cușcă eram și noi, până ieri, când ne-am ales cu o boală cronică de care, culmea, nu vrem să mai scăpăm niciodată. Da, ați citit bine, n-am căpiat. Nu încă. Și dacă vreți să știți, purtăm cu mândrie orteze, proteze și cârje de care am agățat talismanele înveninate ale înfrângerilor suferite până acum. Dar zburăm. Să știți că noi n-am avut niciodată aripile frânte, doar rău de înălțime. De înălțimea pe care o zămisleam fiecare dintre noi în cușca lui, în mintea lui, în fiecare noapte cu lună plină. Printre aluviunile unei societăți divizate și măcinate de virusul ucigaș, printre ruinele Cetății de Scaun de la Suceava, Rugby Club Gura Humorului și-a deschis aripile și a ieșit din cușcă, lăsând în urmă câteva pufuri de pană drept mărturie a zbaterii neîncetate. Cine a avut încredere în noi știe ce spun, cine n-a avut încredere și a chibițat pe la colțuri, să facă bine și să ne privească zborul prin ochelari de sudor, căci, ghici ce?, nu ne oprim aici! Nu ne oprim aici!

Drumul spre Suceava e aproape romantic. Treci prin pădurea ruginită de la Ilișești, ai câteva curbe care te pot arunca în portieră dacă ții piciorul pe accelerație, iar dacă pui și o muzică bună, spui că ești în Elveția. Pe mine m-au trezit din visare, tocmai când intram în Berna, dungile alea de vopsea de la Jumbo care mi-au smuls stickul din player, curmând vocea suavă a lui Elvis. Semn bun? Semn rău? Unde ești tu, Neti Sandu?

Treze erau și ciorile care, culmea, zburau și ele deasupra Stadionului Unirea, de parcă ar fi băut vin sec. N-aveau nimic strălucitor în el. Aveau un zbor mat. Știau ele ceva… Jandarmii erau la datorie, organizatorii se ocupau de ultimele detalii, frunzele își plângeau decăderea, iar la încălzire, pe partea însorită a terenului, trei dintre campionii noștri de la juniori, ce tocmai debutaseră sâmbăta trecută la echipa mare își pasau balonul la adăpostul unui rap ce mitralia zborul ciorilor, făcându-l și mai anost.

 Și am început meciul. Bogdan Formagiu, căpitanul nostru alesese Leul la tragerea la sorți. Ei, asta chiar mi-a plăcut, căci îmi gâdila orgoliul omului născut în zodia Leului, și a ales să tragem primii. Lucian Preutescu, celălalt căpitan, a ales terenul umbros și uite așa toată lumea a plecat acasă mulțumită. Haha! Ei, n-a fost chiar așa, dar dacă am fi prea serioși s-ar învârti Charlie Chaplin în mormânt. Cei care au deschis scorul am fost noi: 3-0. Sucevenilor nu prea le-a picat bine la stomac, au strâns din dinți și au penetrat linia noastră de apărare punând balonul dincolo de line și transformând eseul: 3-7. Era rândul nostru să simțim disconfort. Sârmele cuștii în care ne născuserăm se îngroșară, iar de unde eram eu, în spatele buturilor sucevene, le vedeam adevărate grinzi: ”Oh, nu, nu se poate… Așa de repede am pierdut avantajul…” îmi spuneam fixând zoom-ul pe Conache. Știa el, zoom-ul, ceva… Și ce credeți? Conache al meu o mai dă până la pauză de patru ori la bețe. Acum, na, nici sucevenii nu s-au lăsat mai prejos, năvălind ca ulii peste noi: 15-10.

Repriza a doua. Am prostul obicei de a-mi roade unghiile. Mă rog, asta e părerea unora, mie unul îmi place să le rod, mai ales dacă le înmoi în prealabil în miere de albină. Și cum miere de albină nu prea găseam pe margine, decât poate oleacă de propolis din poșeta unui paramedic, mi-am reprimat pornirile animalice și am pus mâna pe zoom. Eu nu fac analiza tehnică a jocului, de asta se ocupă Andrei și Ștefăniță, dar oricât de mult încercam să compensez faptul că nu-mi puteam roade unghiile cu schimbarea poziției pe marginea terenului, nu-mi era deloc bine. Când sucevenii au mai dat-o o dată la bețe reducând din diferență și apropiindu-se la doar 2 puncte de noi, am zis că am pus-o. Cred că mai erau zece minute până la final, poate greșesc, nu contează, când Conache mai nimerește o dată spațiul dintre cele două grinzi ale cuștii, spărgând lacătul definitiv. Un singur eseu le trebuia gazdelor ca să terminăm la egalitate, iar dacă l-ar fi transformat, ar fi fost și învingători. Dar era prea târziu. Nu mai găseau buturile noastre. Și știți de ce? Pentru că-și puseseră deja ochelari de sudor…

Cupa Bucovinei, un trofeu care a luat naștere o dată cu înființarea Rugby Club Gura Humorului, va poposi în vitrina noastră cel puțin până la anul care vine. Am dansat, am cântat și ne-am pozat cu ea, sfidând destinul cenușiu ce plana deasupra noastră, ca o piază rea. În 2021 vom încerca s-o păstrăm și să transformăm obiceiul acesta într-o conduită permanentă. Vom face viața grea tuturor adversarilor, vom pune suflet în tot ceea ce vom face și vom juca cel mai bun joc al nostru, fără nicio reținere.

Orice ai spune despre Gura Humorului, că-ți place sau nu, nu ne poți ignora. Și n-o spun cu aroganță, Doamne ferește. Stau mărturie Obcinile, mănăstirile, pensiunile și atmosfera care te îmbie la păcat. La păcatul de a alege să vii din nou aici, în loc să pleci la Halkidiki. Pe lângă obiectivele turistice clasice, Gura Humorului se va evidenția în curând și prin altceva: va fi primul oraș de munte care va deține crescătorie de perle. Căci perle sunt copiii aceștia care au crescut sub aripa lui Andrei Varvaroi, a lui Ștefăniță Rusu și a Gabrielei Popescu; perle sunt copiii aceștia care vor juca la cele mai bune cluburi din țară și de peste graniță; perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată clubul la care au fost campioni naționali, și nu o dată, ci de trei ori; perle sunt copiii aceștia care vor juca la Naționala mare a României, perle sunt copiii aceștia care nu vor uita niciodată terenul îngrijit de Bogdănel; perle sunt copiii aceștia care ne vor face cinste oriunde vor merge. Perle. Vă spun eu!

Competiția, în ceea ce ne privește s-a terminat. Sigur, mai este o etapă. Cea în care se vor întâlni, la București, RC Grivița cu CSM Suceava. Cum să spun, fiind adversari pe teren, dar prieteni în afara lui, vom ține pumnii strânși sucevenilor și apoi vom aștepta cuminți noul țintar al Diviziei Naționale de Seniori de anul viitor. Ne-am făcut bagajele, ne-am pansat rănile și ne-am luat fiecare dintre noi o fărâmă din rugina de pe lacătul care ne ținea închiși, ca să nu uităm,” Să nu uiți, Darie…” spunea Zaharia Stancu. Nu, n-o să uităm niciodată meciul de la Arad, meciul de la București, unde nici atunci nu era apă caldă, meciul de acasă cu Bârlad și cu Suceava, meciul de la Galați, unde era apă caldă, dar mirosea a unt-de-lemn și nici meciul de la Petroșani, când Regimentul 43, cum ne-am autointitulat, a bătut în copita armăsarului din fruntea Diviziei Naționale de Seniori un drug de fier încins, ca să ne țină minte și el toată viața

Rugby Club Gura Humorului mulțumește sponsorilor DHL România, BCR Erste Bank, Albini Prassa, jucătorilor, tuturor celor care au fost alături de club în această perioadă dificilă, susținătorilor din țară și de peste hotare, foștilor jucători, jucătorilor de top care au desțelenit tainele rugby-ului la Gura Humorului, agenților economici care au pus umărul pentru a susține acest demers unic în România, oficialităților, Primăriei și tuturor iubitorilor de rugby, adversari sau suporteri, care ne-au transmis într-un fel sau altul gânduri bune și de admirație. Oameni buni, la Gura Humorului se scrie istorie sub ochii noștri. Dacă e cineva care mă poate contrazice, s-o facă, dar mă tem că se va face de râs. Echipa de rugby de la Gura Humorului va avea un cuvânt greu de spus începând de azi.

Believe me.
By order of fuckin` Rugby Club Gura Humorului!

Lotul folosit în meciul cu CSM Suceava:

  1. Iulian Cîtea
  2. Cosmin Miroș
  3. Bogdan Formagiu
  4. Andrei Vieru
  5. Ciprian Hostiuc
  6. Alexandru Tucaliuc
  7. Vlăduț Sidău
  8. Peter Chiriac
  9. Bogdan Petrișor
  10. Alin Conache
  11. Bogdan Matei
  12. Ciprian Nichitean
  13. Sergiu Michiduță
  14. Cosmin Daraban
  15. Alexandru Bandol
  16. Sorin Olari
  17. Lucian Zup
  18. Alexandru David
  19. Irinel Legean
  20. Sebastian Vasilovici
  21. Alex Limbosu
  22. Claudiu Popoaia
  23. Bogdan Manoliu

Despre singurătate

Un text de Gabriela Popescu

Am tot evitat să vorbesc despre asta… și-apoi ce folos să vorbesc despre asta dacă nu reușești să-i inspiri și pe alții să se uite în oglindă.
Tot încerc în ultimul timp să fac mici exerciții de sinceritate pură, privindu-mă singură, goală, în oglindă. Știu că sună pornografic, dar de fapt nu e nimic porno pe aici.
Căci mulți dintre voi, dacă ați ști cum doare singurătatea, sigur v-ați sparge oglinda din casă.


Aproape toată viața mea de adult m-am simțit singură… sau singură în doi, după caz și an. Și prietenii ăștia de-i ai și sunt la casa lor, nu ezită să-ți spună cât de mișto e de tine, când de fapt, ei habar n-au cum e să te simți cu adevărat singur.


Eu cred că de cele mai multe ori, singurătatea e o proastă, pe care dacă n-ai cum s-o alungi, te mușcă precum un câine pe care l-ai tot hrănit.
Singurătatea, pe alocuri, e eliberatoare. Sau cel puțin așa se simte pe la începuturi, când ești tânăr. Și simți că ai tot, vrei tot și poți tot. E ca o gură de aer proaspăt, liber și independent în toate cele. Mai apoi de-abia înțelegi că nu ești și nici n-ai fost vreodată nici 100% liber, nici 100% independent.
Și-ncepi să-ți dorești iubire. Iubirea aceea care înalță, care-ți dă sentimentul că e un om care-și dorește să fie lângă tine până la sfârșitul vieții. În speranța că te va elibera de tine, de singurătatea ce-o porți în suflet.
Numai că realizezi, câteodată și iubirea prost ințeleasă – poate fi și aia o singurătate în doi.


Dintre toate relele din lume, eu cred că singurătatea doare cel mai tare. Și cu cât îți dorești mai mult s-o-nlături, cu atât o ții mai aproape.
Sunt oameni fără noroc, oameni care orice ar face și oricât de mult s-ar strădui, au ghinionul lor. Pe undeva, cred că aici e problema – strădania.
Vezi tu, noi suntem niște ființe primitive, care reacționăm la stimuli negativi. De-asta nu știm să ne iubim. Egoismul din noi e edificator. Noi nu trăim ca să iubim, ci ca sa-i determinăm pe ceilalți să ne iubească, sub o mască ireală. Încă nu am învățat, după atâta vreme, că nimic nu-i veșnic. Nici masca pe care-o purtăm, nici sinceritatea (sau lipsa ei) și nici barometrul de (ne)păsare.


Oameni buni, singurătatea doare. Și cred că o simțim acum mai mult ca oricând. Și-n loc să ne apropiem unii de alții, ne îndepărtăm încet ca să ne putem hrăni un ego ce nu servește la nimic.
Norocoși sunt cei care nu se simt singuri. Mai ales acum.

Epidemia de neîncredere

Un text de Gabriela Popescu.

Într-o vreme, nu demult, prin martie 2020, părea că toți ne redescoperim… Redescopeream bucuria de a trăi, viața la țară, familia, zâmbetul, importanța lucrurilor mici și tot ce vreți voi. Apoi ne-a lovit ceva în moalele capului și ne-am dat brusc seama că ”eram fericiți și nu știam”.  Că s-a tot vehiculat prin social media…

Multe luni mai târziu ne regăsim în același scenariu sumbru, în același film de căcat care pare a ne opri din drum.

Neîncrederea în viitor. Asta a sădit pandemia, amărîta asta de pandemie, căreia nu-i putem pune un deadline, un punct cert în viitor când știm sigur că se va sfârși.

Mă uit în jur și-mi pare că s-a oprit timpul in loc. La început părea că avem prea mult timp: ce-om face, Doamne, cu atâta timp?

Acum nu-l mai avem. Pentru că vrem tot; și vrem azi.

Am uitat să avem încredere. Nu că am fi știut prea tare vreodată. Simt că și puținul pe care-l aveam, l-am dat la spate anul ăsta, fără regret, ba chiar cu mândrie, fără teamă și cu un curaj nemaintâlnit.

Nu mai avem incredere în oameni. Orice ne trezește suspiciune. O simplă privire. O informație lipsă dintr-un puzzle…

Și-am devenit răi, iute și apăsat. Nimic nu ne mai mulțumește. Și-atunci am căpătat dintr-o dată curaj, căci nu-i așa? Noi merităm tot. Am căpătat curajul să împroșcăm cu noroi. Și să arătăm cu degetul. Am primit peste noapte un drept: dreptul de a-i judeca pe ceilalți, mai aspru ca până acum și mai aspru decât pe noi înșine.

Mă uit în jur și e plin de neîncredere.

Cândva, ne zâmbeam unii altora cu sinceritate. Ne priveam în ochi și ne bucuram de unii de alții. Acum suntem animale de pradă. Abia așteptăm să găsim victima potrivită, țapul ispășitor pentru toate nemulțumirile și frustrările noastre căpătate de-a lungul anilor și să-i sărim la gât.

Social media ne-a deschis o ușă. O ușă de comunicare cu cei dragi, cu oameni care împart aceleași păreri ca noi, cu care împărțim pasiuni comune.

Din păcate, tot social media ne-a oferit și o invitație otrăvită:  aceea de putea intra cu bocancii în viața celuilalt, de după tastatură. Ne dăm cu părerea despre lucruri pe care nu le stăpânim și-i judecăm pe toți cei care nu ne împărtășesc opiniile, pentru a ne simți bine cu noi înșine, pentru a ne potoli setea de sânge.

O epidemie de încredere, de asta avem nevoie, oameni buni! Și poate atunci vom începe să vedem viața cu ochi mai blânzi și mai calzi, așa cum o făceam cândva, demult, în vremuri ce parcă au apus prea repede.