Vernisaj „Confesiuni cromatice” – Radu Bercea

img_0294copy

Înainte ca iarna să-şi intre în drepturi, vai, limbaj de lemn, de ce nu-ţi caţi matale de lucru?, Radu Bercea ne-a chemat la arme. Nu pentru a trece Carpaţii şi nici pentru a cere frăţii semenilor de dincolo de Prut, cu toate că… mă rog, asta e altă discuţie, ci pentru a izbi permafrostul cu cazmaua, a-i strânge bulgării cu palmele goale şi a-l transforma într-o maia naţională, că de astea multinaţionale ne-am cam săturat. Şi dacă tot vorbirăm de cromatici patriotice, poate n-ar fi rău să aruncăm un ochi peste lucrările maestrului Radu Bercea, acest „Enfant sur la terre” pentru care poezia scrisă de arta plastică a atins o cotă atât de rafinată, încât înălţimile nu se mai pot măsura decât în bătăi de aripi.

Flori, râuri, bordeie căptuşite cu omăt, ţărmuri, valuri, albii şi pescăruşi, asta ca să amintesc doar o parte din elementele ce şi-au găsit loc pe pânza pictorului, sunt tot atâtea basme pentru care unii dintre noi am da ani din viaţă pentru a mai fi ascultate o dată, şoptite de mama.

Pentru mine Radu Bercea nu e un pictor, ci un sculptor care se încăpăţânează să răstoarne legile fizicii, să modeleze şi să transpună tridimensionalul într-un univers faţă de care tinzi să ai o reţinere, dacă nu chiar repulsie. Ce? V-am speriat? Mă faceţi să râd…

img_0327copy

Priviţi-i lucrările. Vă garantez, pun chiar rămăşag pe o îngheţată de vanilie, că veţi fi tentaţi să întindeţi mâna spre ele, să vă sprijiniţi de rame şi să vă aruncaţi în lumea de dincolo de ele, să simţiţi candoarea cu care acesta şi-a lăsat amprenta asupra naturii, mirosul algelor şi trosnetul lemnelor din sobă.

Hai, faceţi, vă rog, un efort. Lăsaţi-vă ademeniţi de penel, renunţaţi la cea de-a treia dimensiune şi puneţi-vă la dispoziţia fanteziei sale. Culcaţi-vă pe patul de paie din casa de „La Ulma”, puneţi mâinile sub cap, aruncaţi mobilul şi ascultaţi cântecul de leagăn al anotimpului ce stă să vină. Priviţi apoi pe fereastră, faceţi cu mâna ciorii de pe căpiţa de fân, ştergeţi orice amintire şi lăsaţi-vă purtaţi de valurile ce bat în uşă, ca şi cum aţi fi pe Arca lui Noe…

A fost greu? Ştiam eu că mă pot baza pe voi…

img_0301copy

Vineri, 18 noiembrie, la Muzeul Obiceiurilor Populare din Gura Humorului a avut loc vernisajul expoziţiei de pictură „Confesiuni cromatice”,  semnat de Radu Bercea. Într-o sală plină, pentru care lumina artificială nu părea capabilă să estompeze reflexiile de pe pânzele artistului, rând pe rând, invitaţii săi, Mihai Camilar, Mihai Sultana Vicol, Ion Drăguşanu, Constantin Bulboacă şi Primarul localităţii, Marius Ursaciuc, au luat cuvântul, exprimându-şi admiraţia faţă de cel pe care, de bună bucată de vreme, îl considerăm prietenul nostru, elogiindu-i aplombul, invidiindu-i energia (e o speculaţie pe care mi-o asum), stârnindu-i timiditatea aparentă şi aplaudându-i tenacitatea cu care reuşeşte să ne tragă după el în această călătorie astrală, despre care cineva spunea că, dacă nu e supervizată de raţiune, naşte monştri.

Aşa o fi, cine suntem noi să-l contrazicem pe Goya, dar atâta timp cât pânzele artistului humorean ne spun basme şoptite de mama în vremuri demult apuse,  ne scaldă în lumină şi ne ţin departe de întuneric, sunt liber să consimt a păşi pe tărâmul aroganţei şi să spun răspicat: monştrii lui Goya nu există!

Întrebaţi-l pe Radu Bercea, dacă nu mă credeţi.

img_0297

sursa foto: arhivă personală

Reclame

Vernisaj „Copiii lui Cain” & Lansare de carte „Exil”

exil

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea călca pe urmele marilor artişti plastici, în condiţiile în care tehnologia şi era digitală par a ne desprinde definitiv de grota în interiorul căreia desenele rupestre ne desprinseseră, la rândul lor, de era primitivă. Departe de mine orice tentativă de comparaţie cu vreunul. Am simţul măsurii şi, sper, al ridicolului. Dar lăsaţi-mă să cred că tonurile şi contururile pe care le-am desenat au viaţă, respiră prin ochii dumneavoastră şi privesc ascuţitorile cu aroganţa lui Icar. Vernisajul „Copiii lui Cain” va fi dedicat memoriei celui care mi-a fost dascăl vreme de patru ani, un artist şi un om special faţă de care eternitatea nu a mai avut răbdare: Corneliu Tincu.

Din păcate, mediul online nu poate reda poezia semitonurilor şi nici expresia celor care, pentru câteva ore, mi-au spus o parte din poveştile lor, de aceea vă invit să le priviţi de aproape sau de departe în incinta Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina, unde va avea loc şi lansarea volumului „Exil”, un volum despre care-mi place să spun că nu e nici roman şi nici jurnal. „Exil” sunt eu.

Uneori realitatea e greu de digerat, mai ales când acul busolei se învârte în gol. Alteori suntem nevoiţi să aruncăm la coş toate învăţăturile pentru a înfrunta demonul din noi. E drept, sunt cazuri rare, nu apar pe la toate colţurile astfel de „oportunităţi”, dar sunt sigur că după ce veţi citi „Exil” vă veţi întreba, sau poate mă veţi întreba, dacă totul a fost aievea, dacă foamea naşte monştri, dacă pierderea identităţii tatonează neantul sau dacă onoarea e cel mai terfelit cuvânt din dicţionar.

De ce „Copiii lui Cain”?
De ce „Exil”?

Vă aştept cu drag duminică 27 noiembrie ora 14, când vă voi povesti, alături de invitaţii mei Gabriel Cărăbuş, Elvira Romaniuc, Alexandru Ovidiu Vintilă şi George Checheriţă ce le uneşte şi ce le diferenţiază