Tag Archives: alin conache

Blestemul lui Rasputin

”De la Nistru pân` la Tisa…” N-o mai lungesc, mi-e destul de amară inima, ce rost are să pun paie pe foc, dar adevărul e că de la Nistru pân` la Rio del Plata, toți românii plânsu-mi-s-au. Unii de fericire, mă rog, fiți indulgenți cu mine și acceptați-mi euforia, alții de supărare. Și aici mă opresc cu doleanțele. Și nu că n-aș avea io darul exagerării, dar sunt sigur că undeva, în umbra nopții ce se așterne peste Coimbra, niște copii varsă o lacrimă. Și bine fac. Altfel le-ar crăpa și lor inimile și zău că n-are rost.

Bun. Azi zi plină de rugby. Mai plină decât de obicei. Pe de o parte, echipa mare avea să dea piept cu uraganul din America latină la Verona, pe de altă parte, selecționata U20 avea să se lupte cu Marele Urs din Est. Dacă mă întrebați pe mine, mi-ar fi plăcut să-i văd îngenuchiați pe conaționalii lui El Matador – Edinson Cavani – și cu urechile tăiate de sabia încovoiată a dacilor, ceea ce, culmea, s-a și întâmplat, și aici dau o bilă alba destinului, iar pe tovarășii lui Rasputin să-i văd trași în țepile Vlazilor conduși de pe margine de Marius Tincu, în campionatul European U20 de la Coimbra, Portugalia. Acum, nu că sunt eu nasol ori că nu știu a pierde sau a recunoaște meritele celui mai bun, dar o bilă gri spre neagră tot o să dau. Și tot destinului.

 N-o să insist asupra meciului transmis azi pe TVR1 și terminat cu victoria meritată a stejarilor cu 29-14 în fața Uruguayului, ci o să-mi îndrept ochii și inima spre îndepărtata Portugalie, unde juniorii noștri m-au adus în pragul infarctului. Stați liniștiți, n-am crăpat. Dar simt de aici, de la mii de kilometri depărtare, cum le fierbe sângele și cum le scrâșnesc dinții după înfrângerea suferită în fața rușilor. Mă lăsați să înjur? Că nu mai pot…  *^$#^&&*^)(&%^^&#@& mamii ei și bă.. $##%^@@*^(&*)(* de noroc, care n-am avut noroc. Mulțumesc!

Bun, să ne calmăm, zic. Și să stabilim un lucru pentru cârcotași. Nu fac analize. Nu că n-aș putea, ci pentru că nu despre asta e vorba. Deci, meci cu Rusia în sferturile de finală. Am început prost. Cel puțin pe hârtie, pentru că rușii marcaseră primele 3 puncte în min. 3. Numai că ”ma boy”, și vă rog insistent să-mi acceptați licența poetică, nu prea iubește limba rusă și nici nu gustă glumele proaste, și le explică celor care l-au dat pe Tolstoi că Mihai Eminescu, dacă prin absurd ar fi jucat rugby, ar fi marcat atât din drop, cât și din lovituri de pedeapsă fără nicio ratare. V-ați prins despre cine vorbesc? Exact! Alin Conache. Sper că ți-e glezna întreagă, Aline, am văzut cum strângeai din dinți…

Așadar, conducem Rusia la pauză cu 19-13. Numai că… Of, fir-ar mama ei de viață azi și mâine iară, na, că iar am vorbit urât, bă, toată viața noastră de când o trăim în Curbura Arcului Carpați, am dus în cârcă mai mult sau mai puțin voit spectrul stacojiu al marelui imperiu țarist de dincolo de Prut. Mă rog, știți despre ce e vorba și până la urmă istoria e istorie, sportul e sport, dar hai să vă spună tăticu` ceva: bă, ăștia și în sport sunt dați dracului.

Și uite așa, repriza a doua se echilibrează. Și ca să fiu corect până la capăt, rușii ne domină teritorial, pun presiune pe apărarea noastră și reușesc să puncteze, făcând ca scorul înregistrat la finalul timpului regulamentar de 80 de minute să fie 26-26. Știu, am văzut cum am stat la 3 metri de buturile lor în ultimele minute, știu, am văzut că finalul ne-a aparținut, dar asta nu diminuează cu nimic meritul adversarilor.

Prelungirile ne-au găsit în teritoriul lor, corect, sună nașpa, unde naiba ați văzut ruși care să cedeze teren, dar cu toate că internetul lusitan pica mai des decât pică ploaia în marea Britanie, am apucat să văd că-i dominam. N-a fost să fie. Până la urmă, nu e o tragedie, e doar un meci pierdut, dar știind că puteai să te bați pentru măcar medalia de bronz, parcă îți vine să iei în derâdere pe doamna Fortuna și s-o bănuiești că s-a dat cu comuniștii. Minutul 15 avea să le aducă sportivilor ruși o lovitură de pedeapsă pe care aveau s-o concretizeze. România U20 pierde cu 29-26 în fața Rusiei, dar își continuă aventura, luptând pentru locurile 5-8. Nu știu dacă ne-a blestemat Rasputin chiar pe toți, până la urmă avea și el limite, dar îl văd clar pe lumea de dincolo rozându-și unghiile și chibițând sub blana lui de urs că i-a ieșit și de data asta. Nu-i nimic, bătrâne, ne mai vedem noi…

Felicitări pentru jocul prestat!  Suntem mândri de voi!

Hai, România!

Lotul folosit pentru meciul cu Rusia:

17Alexandru ARNAUTU 
2Sergiu PUESCU 
30Anthony DINU 
4Luigi OSTONI 
5Vladut BURDUJA 
6David TRAUSAN 
7Kemal ALTINOK © 
8Alexander DINU 
9Alin CONACHE 
10Mihai MURESAN 
11Iulian MACOVEI 
12Toma MIRZAC 
13Darin ONT 
14Teodor URSU 
15Ovidiu NEAGU 
16Dragos MIHAI 
1Ionut PIRVU 
3Dumitru SULER 
24Adrian JIPA 
20Bogdan ANTONESCU 
23Sorin PANDICHI 
22Bogdan IACOVACHE 
26Vlad BALAN 
21Corrado STETCO 
18Robert HINCU 
26David FLOREA JILAVEANU 
ROMANIACOACHING STAFF 
Head Coach : Ravzan POPOVICI 

Sursa foto: http://www.rugbyromania.ro

Interviu Alin Conache, Leul de la Timișoara

Născut pe 7 mai 2002, Alin Conache a început rugby-ul în jurul vârstei de 6 ani. Venit dintr-o familie în care tatăl – Vasile -, dar și frații săi mai mari – Tibi și Gabi – au jucat rugby, Alin a atras atenția asupra sa încă de când activa la juniori, când a câștigat alături de ”prietenii” săi, cum îi place lui să le spună, de la CSȘ Gura Humorlui, nu mai puțin de trei titluri de campion național la categoriile Under 15, Under 16 și Under 17. Și-a făcut debutul în DNS la Rugby Club Gura Humorului, unde a jucat în toate cele opt meciuri din tur, apoi s-a transferat la SCM Timișoara, unde va juca alături de fratele său, Gabi. Am stat de vorbă cu el câteva minute la telefon. Haideți să vedem ce-a avut de spus și ce le-a transmis foștilor săi colegi de la Rugby Club Gura Humorului.

Salut, Alin!

– Salut, Marius!

Ultima oară când ne-am văzut, purtai un tricou galben, acum porți unul albastru. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului și toți cei care empatizează cu această echipă te felicităm și îți dorim să ai parte de o carieră de poveste.

– Vă mulțumesc!

– Știu că ai fost vara aceasta într-un stagiu de pregătire la Perpignan, unul dintre cele mai prestigioase echipe din campionatul Francez. Cum a fost această experiență?

– Am ajuns acolo prin intermediul domnului Marius Tincu, dar am beneficiat ca să spun așa, și de sprijinul celor de la Asociația Jucătorilor de Rugby (AJR), care mi-au decontat biletele de avion. Le mulțumesc pe această cale.

Ți-a plăcut orașul?

– Da, e un oraș frumos, cu deschidere la Marea Balearelor, dar așa cum îi stă bine unui oraș din Sudul Franței, are și el ”băieții lui răi”. Până la urmă face parte din farmecul acelei zone și mă bucur că am avut ocazia să stau acolo trei săptămâni.

– Cum arată rugby-ul francez văzut din interior?

– Sigur, rugby-ul francez, per ansamblu e la un alt nivel, îți dai seama, sunt ceva mai organizați și au o altă bază de selecție, dar am remarcat că se pune accentul pe jocul în regim de viteză, în rest nu sunt mari diferențe.

– Ai fost într-un stagiu de pregătire și în Noua Zeelandă, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Dacă ar fi să facem o comparație între cele două sisteme de pregătire, ce ai putea spune?

– Mărturisesc că mi-am dorit de mic să ajung în Noua Zeelandă. Evident că tot ce se întâmplă în Noua Zeelandă e unic, ca să nu mai spun că spre deosebire de Franța, care n-are niciun titlu mondial, ei au câștigat deja trei, cu toate astea, ca stil de organizare, să știi că sunt pe acolo ambele țări. Bine, rugby-ul din Noua Zeelandă e un fel de religie pentru ei și poate asta face diferența, dar, repet, mă bucur nespus că am avut ocazia să ajung acolo și să mă antrenez alături de ei.

– După cele trei săptămâni petrecute la Perpignan, de la care ai și primit o ofertă pentru un an, ai ales totuși să vii acasă, în România. De ce n-ai rămas în Franța?

– Așa este, mi s-a făcut această ofertă pe un an, cu masă și cazare asigurată, dar fără salariu. Nu e vorba de aroganță aici sau mai știu eu ce, dar am considerat că e mai bine pentru mine să joc acasă.

Și uite așa ai ajuns la Timișoara, unde este legitimat și Gabi, fratele tău mai mare. Cum ai fost primit?

– Bine, băieții mă știau de mic, de când veneam la meciuri cu tot felul de pancarde cu ”Hai Timișoara!”, ”Hai Gabi!”. și altele. Oricum, în vacanțe făceam antrenamente cu ei, așa că n-am avut probleme de adaptare sau de altă natură.

– Ai debutat la Timișoara în meciul jucat împotriva celor de la Baia Mare, în cadrul Cupei României, unde ai și marcat. Cum a fost?

– Da, am jucat 30 minute, în repriza a doua… Am și dat la bețe. Una mai ușoară am ratat-o, iar pe cealaltă, dintr-o poziție mai dificlă, am fructificat-o.

– Alin, ai ajuns să joci la o echipă puternică, în Superligă, ai toate motivele să fii convins că începând de acum cariera ta are practic un orizont nemărginit. Ai plecat de la Gura Humorului, mai exact de la CSȘ Gura Humorului, și apoi Rugby Club Gura Humorului – echipa de seniori la care ai jucat în turul din cadrul DNS -, spune-mi ce înseamnă pentru tine acest club?

– A fost o perioadă foarte frumoasă la Gura Humorului, chiar a fost ceva… n-am cuvinte. Ne-am înțeles foarte bine cu toții: colegi, colectiv, tot. Și n-am fost doar colegi, am fost prieteni. O familie chiar.

Da, știu ce spui, însă trebuie să-ți urmezi drumul, căci așa e viața, dar să știi că noi ne-am bucurat pentru tine. Ce le transmiți foștilor tăi colegi de echipă, prietenilor, familiei tale de la Gura Humorului?

– În primul rând sănătate, apoi să se antreneze din greu, pentru că aș vrea să ieșim campioni în DNS. Da, ai auzit bine, am spus ”să ieșim”, pentru că pot spune că-s încă la Humor. O parte din sufletul meu a rămas la Gura Humorului.

Au înnebunit salcâmii

Ha, jur că dacă m-ar fi întrebat cineva ce melodie îmi venea a cânta după meciul de azi, aș fi răspuns fără nicio reținere: ”Au înnebunit salcâmii”, a lu` nentu Tudor Gheorghe, care, chiar dacă nu e dumnealui chiar din Arad, ci oleacă mai din Oltenia, e tot de acolo, de undeva, și până la urmă ce contează, bă, câtă vreme mi-am luat în brațe copchiii și i-am felicitat, ca un bun manager ce sunt? Manager de finețuri, cu din alea de inimă albastră, când pierdem, și de inimi de treflă când câștigăm, dar astea-s detalii…

Așa că, dragii mei, au înnebunit salcâmii la Gura Humorului, și să mor dacă-mi pasă de e adevărat sau nu. Pentru noi, humorenii au înnebunit, iar pentru voi, cei care sunteți alături de echipa noastră, așijderea. Da? Bun. Să mergem, dară, mai departe.

Meci cu CSU Arad. Etapa a 5-a. Noi ieșeam dintr-o pauză de trei săptămâni, ei veneau după o victorie în fața sucevenilor. Până aici, nimic special. Poate doar dorința noastră de revanșă și dorința lor de a bate și cealaltă echipă din Bucovina. Numa` că nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii.

Mie îmi place să fiu respectuos și mereu mă bag în seamă cu oaspeții noștri. Bunăoară, l-am întrebat pe un jucător arădean cum a fost călătoria. Na, n-a fost cea mai inspirată întrebare, că, la naiba, să faci douășpe ore pe drum, fir-ar el să fie de tahograf, nu e chiar ușor, dar nu dați cu parul. Oricine poate fi victimă al sublimului ridicol. Chiar și eu.

Meciul a început sub zodia ezitărilor. Cu alte cuvinte, în primele 15-20 minute, n-am înțeles mare lucru. Nu mă înțelegeți greșit, băieții n-au stat la rummy și nici la Macaua, dar parcă le era milă să calce pedala până la podea. Calc-o, frate, că vorba aia, o viața avem!, îmi venea să le strig de pe margine. Apoi au apărut primele semne. Practic, începuseră să pocnească mugurii victoriei: Bum! Bum! Explodau pețiolii în toate direcțiile și ploua cu stamine într-o orgie de speranțe amestecate cu temeri, mai ceva decât în opera lui Bocaccio… Vântul îl scotea din minți pe Conache, dar și pe noi, deviindu-i balonul în bară, ori purtându-l la mama huciului pe lângă bețe, soarele se ascundea după nori, iar ploaia anunțată de Busu la Pro TV bătea darabana la marginea Saharei. Nimic nu ne ieșea! Fuck! Și nu-mi vine, măh, de nicăieri, nentu Bogdan Petrișor, și-mi ia balonul buclucaș în brațe și mi-l așază cu grijă în terenul de țintă, de ne face să uităm de toate și să intrăm la pauză cu un avantaj de șapte puncte: 7-0, numa așa, să-mi facă în ciudă…

A doua parte a meciului m-a găsit în spatele buturilor dinspre Nord, cu fața spre pârtie și cu ochii în soare. Dar nu conta. Important era că-mi puteam vedea din față băieții atacând buturile arădene cu toate forțele. Măh, nici căderea Constantinopolului n-a avut măreția actului prin care consemnam răpunerea taurului din vestul țării, precum toreadorii din străvechea Spanie a lui Cervantes. Și știți ceva? Iertați-mi divagația spre și dinspre literatură, dar dacă ar fi să ne comparăm cu un personaj literar, apoi RC Gura Humorului ar fi, de departe, Don Quijote-ul Diviziei Naționale de Seniori, cavalerul nebun care se bate cu morile de vânt încremenite în bețele ce se înalță spre înaltul cerului ca niște rugăciuni nerostite, încrezător în propriul destin și visător incurabil.

Nu știu dacă Rugby-ul are un zeu, mie personal mi-ar fi plăcut să fie sub oblăduirea Dianei, dar, mă rog, dacă nu se poate, asta e, cert e că rând pe rând, Bogdan Formagiu, Ciprian Nichitean, Alex Vaman și Alin Conache, purtați pe brațe de Jupiter, de Marte sau whatever, vorba francezului, au pus balonul în terenul de țintă al arădenilor, făcându-mă să scap aparatul de fotografiat din mână. Noroc că era ancorat de gât cu curea.

Acum, vorbind serios, n-a fost un meci ușor. Echipa arădeană a fost superioară ca gabarit, dar am compensat prin circulația balonului, prin continuitate în fazele de atac și prin viteză. Am găsit culoarele potrivite, am profitat de prospețimea celor intrați în repriza a doua și am închis tabela de marcaj la 33 de puncte în dreptul nostru și 5 puncte în dreptul arădenilor.

Au marcat pentru noi: Bogdan Petrișor, Bogdan Formagiu, Ciprian Nichitean, Alex Vaman și Alin Conache câte un eseu, și 8 puncte Alin Conache.

Iată lotul folosit astăzi în meciul cu CSUAV Arad:

Blitz Interviu – Alin Conache

– Salut, Alin!

– Salut!

– Pe 2 decembrie ai plecat cu lotul lărgit al Stejarilor mari la cantonamentul din Antalya. Cum a fost, ce ai simțit când ai aflat că ești convocat?

– M-am simțit fericit. Nu știu, poate că și evoluția mea în DNS a fost unul dintre factorii care au dus la această convocare, dar m-a bucurat nespus, îți dai seama…

– Cum te-au primit veteranii echipei?

– Băieții m-au primit bine. Unii chiar mă cunoșteau și asta pentru că și frații mei mai mari, Gabi și Tibi, au fost convocați la loturi. Gabi la Rugby în 15 și Tibi la Rugby în 7. A fost o experiență mai mult decât interesantă. Mereu ai ce învăța de la jucătorii echipei naționale și cred că am venit din Antalya cu ceva în plus.

– Spune-mi cum decurgea o zi în cantonament?

– Aveam trei antrenamente pe zi: două la teren și unul la sală. Am avut și o zi liberă în care ne-au lăsat să facem ce vrem. Am fost prin oraș, prin centru…

– Ai fost și la plajă...

– Da, un pic

Ce crezi că vom face în noul an competițional? Mă refer la Divizia Națională de Seniori.

– Eu spun că o să avem un an mai bun, cu mai multe succese și că o să ne clasăm pe un loc mai bun decât în ediția trecută.

– Ai curajul să faci o previziune?

– A, nu, nu, e greu…

– În 2023 vom avea un Campionat Mondial în Franța. Să zicem că ne vom califica. Îl vezi pe Alin Conache în lotul echipei naționale?

– Da, mă văd. De ce nu? O să mă pregătesc, o să muncesc… Îmi doresc să fiu chemat, cred că e visul oricărui jucător de rugby să participe la un astfel de eveniment, acum rămâne doar să vedem ce va fi.

– Eu te sigur că vei avea din partea noastră toată susținerea și îți promit că în ziua care vei îmbrăca tricoul Naționalei la Campionatul Mondial, îți vom aminti de acest interviu, în care tănărul Alin, la numai 18 ani, nu-i așa, își prevedea viitorul. Mulțumesc pentru amabilitate și te așteptăm la teren.

– Mulțumesc și eu, abia aștept să reluăm antrenamentele!