Copiii lui Cain – fragment – Bucovina Literară


Bucovina Literară, 7-8, 2017
   
O localnică durdulie şi roşie în obraji îşi scosese la mezat talentele gastronomice în parcarea din preajma Mănăstirii Sihăstria, ademenindu-ne cu borcane de dulceaţă bio, sirop, miere şi şerbet, toate aranjate într-o piramidă multicoloră, pe o măsuţă acoperită cu muşama. La câţiva paşi de ea un individ zdrenţuros îşi făcea veacul cerşind mila lui Dumnezeu, căci de la oameni nu mai avea aşteptări, iar o măicuţă cu privirea pierdută, de gâtul căreia atârna un carton pe care scria VĂ RUGĂM AJUTAŢIMĂ PT A EFCTUA OPERAŢIE RENALĂ ne întâmpina cu o privire iscoditoare. Am cumpărat un borcan de miere şi i-am dat măicuţei o bancnotă de 10 lei. Nu ştiu cât adevăr ascundea mesajul scris pe mucava sau dacă era o escroacă, dar ce conta? Eram în preajma casei Domnului, doar El avea dreptul de a judeca şi cântări păcatele, oricât de agramate ar fi fost ele scrise. Poarta din lemn sculptat, sub bolta căreia câteva vrăbii gălăgioase îşi împărţeau grijile zilei era larg deschisă, iar lespezile plumburii păstrau încă urmele ploii ce picase de curând, reflectând ca nişte oglinzi prăfuite norii opaci. Revigorate, firele de iarbă umpleau cu clorofila lor proaspătă spaţiile dintre pietre, sfidând destinul. Nu părea să se fi schimbat ceva în peisajul ce ne întâmpina cu o blândeţe divină, ca şi cum munţii şi pădurile ne-ar fi îngăduit prezenţa fără a cere altceva la schimb decât smerenie. Şi cum altfel ţi-ai putea croi cărarea prin hăţişurile lor decât cu capul plecat? Credeţi că Dumnezeu a ales întâmplător Sinaiul? Putea să-i vorbească lui Moise la malul mării, la umbra fierbinte a unei oaze sau în gura întunecată a unei grote, dar a ales muntele. Păşind agale şi respirând din greu, cu timpanele bubuind de dor şi tălpile arse de tăişul rocilor, doar aşa poţi nădăjdui să atingi cerul. Privirea îndreptată spre nori, sigur, e o necesitate ancestrală, încă de pe vremea când fulgerele interpretau rolurile zeilor însetaţi de sânge, însă capul plecat spre pământ e un bilet de liberă trecere prin labirintul ce duce către mântuire. Nu poţi stăpâni înălţimile decât asudând şi urmărind cărarea cu ochii încercănaţi, căci nimic nu poate fi mai sfânt decât izbăvirea prin suferinţă. Mănăstirea Sihăstria nu e în Munţii Himalaya; poate nici eu nu sunt un urmaş mai demn de a purta crucea lui Hristos decât martirii care au plătit cu viaţa în numele Lui, dar cu fiecare pas pe care-l făceam, amintirea zilei ce mă adusese în pragul sinuciderii împlânta în inima mea un foc mistuitor.

   Paloarea varului de pe pereţii vechii biserici străjuite de un pâlc de brazi argintii se potrivea  cu paloarea chipului meu, sub ale cărui cearcăne, cute şi riduri tresărea sămânţa deznădejdii. Nu ştiu care mi-ar fi fost soarta dacă n-aş fi urmat îndemnul lui Narcis, un individ cu o minte sclipitoare, absolvent a două facultăţi — fizică şi teologie —, de a-mi căuta liniştea sluţită de propria-mi decadenţă, aici, la Sihăstria. Se prăpădise, sărmanul, la nici treizeci de ani, răpus de un cancer galopant, fără a mai apuca să găsească răspunsurile surghiunite în lacrimile celor ce sperau în miracole. Şi acum, ca şi atunci, eram întâmpinat de o ploaie uşoară, de un vânt răcoros şi de o pace strivită de povara păcatelor ce intrau pe poarta mănăstirii, odată cu cărăuşii lor.
    În pridvorul vechii biserici, care veghea de sub coronamentul brazilor clădirea impunătoare a bisericii noi, un călugăr îmbrăcat cu o rasă cenuşie curăţa covorul, manevrând un aspirator pe care-l oprea din când în când, pentru a şterge icoanele de ruj.

    — Putem intra? îl întrebă Sophia, privind dârele lăsate pe covor.

    — Sigur, răspunse călugărul, oprind motoraşul balaurului. Poftim…

    Am păşit cu sfială în locaşul sfânt, copleşit de gânduri apăsătoare şi amintiri dureroase. Mirosul de tămâie, candelabrul ce scălda altarul într-o lumină palidă şi răpăitul pierdut al unei toace mă întâmpinară cu o căldură pe care nu ştiam de unde s-o iau şi unde s-o pun. Poate că prezenţa mamei accentua acest sentiment, poate senzaţia de perpetuă întoarcere acasă, care stagna ca un balast în idealurile mele sau instinctul patern, hăcuit în ziua aceea de gheara unui demon îmi treziseră dorinţa de a le strânge la piept pe cele trei femei şi a le proteja de tot ce putea fi mai rău…

    Dintr-o dată timpanele îmi fură săgetate de un vuiet, care pe măsură ce mă apropiam de altar, se transformă dintr-un geamăt, într-un plâns de copil. Privesc siderat spre mama, care se ruga cu mâinile împreunate. Nici ea şi nici Sophia nu par să-l fi auzit, iar Iulia… ei bine, Iulia abia-şi îndesase căştile în buzunarul de la blugi. Mă apropii de strană, gândindu-mă c-o fi vreun copilaş ostenit care-şi revendică dreptul la suzetă, dar în clipa în care am zărit căptuşeala violetă a dulamei de pe bancă, acesta încetă. Probabil că micuţul găsise alinare în muştiucul rece al biberonului sau la sânul cald al mamei, cert e că singurul scâncet pe care-l auzeam era cel al lumânării ce-şi trăia ultimele clipe, înfiptă într-un sfeşnic.

    Glasul explodă apoi în biserică, aruncându-mă într-un vârtej ce perinda prin faţa ochilor crâmpeie de timp, spaţii gelatinoase şi chipuri străine. Filele răsfirate ale Bibliei ce se odihnea în poalele dulamei eliberară psalmi şi cântece împărăteşti; surle şi trâmbiţe umplură încăperea cu sunete ascuţite; vibraţii şi energii descătuşate înviară sfinţii, scoţându-i din încremenirea icoanelor; triluri de păsări şi clinchete de izvoare porniră o horă menită a-mi îngrădi simţurile, fărâmiţându-mă şi împrăştiindu-mă peste firele de iarbă strivite de tălpile călugărilor…  

     — Tati!

    Iulia? Nu, nu e vocea ei…

    — Tati!

    Îmi pătrunde în vene şi-mi macină oasele. Mă usucă. Un glas plăpând şi neajutorat cum nu mi-a fost dat niciodată să aud; o tânguire amară, îmbătrânită înainte de vreme, ucisă de ticăloşia unor monştri dispuşi să se împăneze cu scâncetul unui copil şi cu prefacerea lui într-un trofeu de pucioasă. Un strigăt pe care, deşi n-aveam voie să-l ignor… Dumnezeule mare… Mă prăbuşesc pe unul dintre scaunele cu spătare înalte, înşirate de-a lungul pereţilor, cu unghiile înfipte în podul palmelor şi capul căzut pe genunchi Ah, încetează! am strigat, ridicându-mi privirea spre crucifix. Încetează, pentru numele lui Dumnezeu!

    O mână caldă şi fermă îmi cuprinse braţul, smulgându-mă din coşmar. Convulsiile încetară. La fel şi strigătul. Sângele se puse în mişcare, alimentând o inimă sfârtecată şi înstrăinată ce părea că nu-şi mai găseşte locul în pieptul meu. Nările fremătară, plămânii se umplură cu aer proaspăt, pulsul îşi regăsi cadenţa. Am deschis ochii. Încheieturile degetelor, albe şi lipsite de viaţă, prinseră culoare. Prin ceaţa deasă ce-mi acoperea ochii, întrezării, ca printr-un gard de leaţuri vechi, nesăbuinţele celor care-şi plâng de milă, propria-mi ticăloşie şi vârful scâlciat al unui pantof prăfuit: părintele Paisie.

    M-am îndreptat spre călugărul ce aştepta să ne terminăm rugăciunile, pentru a-şi relua munca. Nu părea să aibă mai puţin de şaptezeci de ani — cam tot atât cât avea părintele Paisie când l-am întâlnit pentru prima oară —, dar cu toate că barba lungă şi sprâncenele stufoase îi pecetluiseră chipul cu marca trecerii timpului, sclipirea ochilor şi vocea caldă îi trădau preocupările ce transcendeau corvoada acestei munci istovitoare, la care de bună seamă că se înhămase cu toată dragostea. L-am întrebat cu inima cât un purice dacă părintele Paisie mai trăieşte.

    — Cum să nu? răspunse călugărul, îndreptând o şuviţă ce-i ieşise de sub comanac. Adineauri l-am văzut pe terasa din faţa trapezei. Îl cunoaşteţi?

    — Ne-am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă, i-am zis, cântărindu-mi vorbele. Nu voiam să trezesc suspiciuni în gândurile mamei sau ale Sophiei şi nici să par familiarizat cu cei ce trăiau între zidurile mănăstirii. Le era suficient să ştie că ajunsesem pe meleagurile astea în perioada studenţiei. Era de prisos să afle că viaţa îmi fusese pusă pe făgaşul ei firesc în urma întâlnirii cu acest om, care-şi spunea „copilul lui Cain”. Erau greşelile şi păcatele mele, de ce să le fi încărcat cu o grijă inutilă?

    — Ei, dacă-l cunoaşteţi, înseamnă că ştiţi unde-i chilia lui, nu?

    — Dacă nu mă înşeală memoria, e a doua, după a părintelui Cleopa…

    — Aşa e, doar că…

    Ezitarea din vocea călugărului mă duse cu gândul la ce era mai rău, deşi cu câteva clipe înainte spusese că-l zărise pe terasă.

    — E bolnav?

    — Ehe, se vede treaba că n-aţi mai fost demult pe aici. Apoi, dragu` meu, părintele Paisie a orbit. L-au dus pe la toate spitalele şi la toţi doctorii şi profesorii universitari… Degeaba. Nu i-au mai putut salva ochii, zise călugărul, mângâindu-şi barba. Cataractă… Dar puteţi merge la el, mai primeşte oaspeţi, continuă acesta, anticipându-mi întrebarea.

    Vestea căzu ca un trăsnet. Nu-mi imaginam cum era posibil ca lumina acelor irişi să apună în spatele unor cristaline opacifiate, câtă vreme pacea din străfundurile lor îi conferea puterea de a citi firile celor ce-i vorbeau, de a-i dezbrăca de secrete şi a-i înveşmânta cu o iubire fără margini? Cu ce greşise omul acesta în faţa lui Dumnezeu de i se luase darul cel mai de preţ? Pot să înţeleg nedreptatea, atât din perspectiva înrobitului, cât şi din cea a înrobitorului căci am, precum toţi semenii mei, vocaţia duplicitară a avarului şi a robului deopotrivă, dar uneori, Doamne, parcă e prea mult. Îl cunoscusem în perioada cea mai neagră a vieţii mele, când mintea îmi era terfelită, spurcată şi alimentată de gândul sinuciderii, îi simţisem cu toată fiinţa mea forţa şi dragostea cu care mă trăgea spre lumină, ca şi cum aş fi fost cel mai de preţ giuvaer al existenţei sale şi-i bucurasem, poate, cu prea puţinul recunoştinţei mele, prea multul mărinimiei sale. Injustiţiei care mi se făcuse atunci i se răspunse, iată, după atâţia ani, cu o nedreptate pe măsură, canalizată, din păcate, nu spre cei cărora li s-ar fi cuvenit s-o simtă, aşa cum eram tentat să cred, ci spre acei miei ale căror sacrificii spală tarele unei civilizaţii ingrate, specializate mai degrabă în căutarea justificărilor care o absolvă de remuşcări, decât în găsirea căii şi adevărului. „Îmi vine să te bat cu curaua aiasta, îmi zise, ducând mâna la cingătoare. Tu trebuie să salvezi vieţi şi să alini, nu să fugi ca ultimul borfaş! Ruşine, domnule doctor, ruşine!”, îşi încheiase admonestarea bătrânul călugăr, pătrunzându-mă cu privirea.

    Am pornit cu inima strânsă pe cărarea ce ducea spre chilii, urmat de mama, Sophia şi Iulia. O parte din mine regreta deja faptul că ajunsesem azi, aici. Laşul ieşea din nou la iveală, de data aceasta în faţa familiei, pentru ca umilinţa să fie supremă, chiar în locul în care crezusem că-l îngropasem pentru totdeauna. Ce drept aveam eu să tulbur puţina linişte că sălăşluia acum în chilia aceea strâmtă, burduşită cu cărţi sfinte, icoane şi frânturi de rai? A, da, poate al răzgâiatului al cărui ego îi permitea să redeschidă răni, acoperindu-se de legitimitatea profesiei, dar nimic mai mult. Îşi va aminti de mine? Mă va recunoaşte, oare, după voce? Din fericire, cealaltă parte din mine, care jinduia la fărâma de îndurare hărăzită fiecărui păcătos, nădăjduia să fie crucificată şi împovărată cu sarcina de a-şi cârpi stigmatele cu foi de pergament.

    Pridvorul din faţa chiliei şi treptele din lemn acoperite cu un strat de vopsea albă menită a astupa găurile făcute de cari, păreau să fi împrumutat ceva din nobleţea celui condamnat la întuneric, dincolo de ferestrele mici, tivite cu muşcate. În afara mirosului de vopsea proaspătă, nimic nu se schimbase. Până şi vremea era aceeaşi, mofturoasă şi impulsivă. E drept, dispăruse muşuroiul de furnici din faţa pridvorului, muşuroi pe care părintele Paisie îl alimenta zi de zi cu zahar şi fărâmituri de pâine, iar ţolul ce acoperea băncuţa din stânga uşii fusese înlocuit cu o pernuţă din burete, însă timpul încremenise acest colţ de lume, păstrându-i aromele desuete.

    Am bătut uşor în uşă. Niciun răspuns. Mă apropii din nou, păşind pe duşumeaua ce scârţâia ca o vioară dezacordată şi ciocănesc din nou. Nimic…

    — Poate nu e în chilie, zise Sophia, apropiindu-se de una dintre ferestre.

    — Sau poate se odihneşte, o completă mama. Să mai aşteptăm un pic…

    Sunetul balamalelor vechi ce acompania scârţâitul podelelor puse capăt supoziţiilor. Prin crăpătura uşii apăru chipul unui călugăr tânăr cu obrajii supţi, încadraţi de o barbă roşcată.

    — Bună ziua, părinte! i-am spus, sugrumat de emoţie. Putem să-l vedem pe părintele Paisie?

    — Cine îl caută? răspunse acesta, măsurându-ne cu privirea.

    — Spuneţi-i că sunt doctorul Damaschin, din Gura Humorului. Mă cunoaşte…

    — Aşteptaţi, vă rog, o secundă, zise călugărul, apoi dispăru îndărătul uşii.

Vernisajul expoziţiei – „Copiii lui Cain”. Lansarea volumului – „Exil”

img_0455

Nu poţi fi obiectiv (până la urmă cred c-ar fi o nenorocire să fim ghidaţi de această meteahnă în tot ce facem sau susţinem) când scrii cronica unui eveniment la care ai fost protagonist. Trecând peste uşoara jenă ce mă face să strâng din dinţi şi să povestesc cum am văzut eu evenimentul, poate c-ar fi interesant să vă spun că, în afara faptului că s-a consumat într-un cadru elegant (pentru care mulţumesc conducerii Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina), cu oameni frumoşi şi cu portrete în care mi-am lăsat o fărâmă din suflet, acesta mi-a statuat convingerea că răsplata mea, orice aş face, oricâte soluţii aş căuta, nu poate fi pe măsura mulţumirilor pe care vreau să le adresez tuturor celor care au onorat invitaţia mea, de la domnul Primar Marius Ursaciuc şi până la gâzuliţa care a extras biletul câştigător, şi să le promit că voi reveni cu alte surprize, atât pe plan literar, cât şi pe plan artistic.

Iată ce spune doamna Elvira Romaniuc, în deschiderea evenimentului:

d75_6362

M-am întrebat de ce a intitulat Marius expoziţia „Copiii lui Cain”. Nu ştiu dacă a gândit asemenea mie, dar cel puţin din scriitura biblică ştiam că primul copil al lui Adam a fost Cain, apoi a fost Abel; Cain – cultivator, Abel – crescător de animale. Aceleaşi texte biblice consemnează, de asemenea, ceea ce este numit de către unii prima crimă din istorie: uciderea lui Abel de către Cain. În ceea ce priveşte chiar acest moment, criticii, nu doar a textelor religioase, sau filosofice, au mai multe puncte de vedere, mai multe interpretări… Mie îmi place să cred că, de fapt, Cain n-a vrut să-l ucidă pe Abel, că a fost o întâmplare, că după aceea s-a căinat. Noi avem acest cuvânt în vocabular: a te căina, a te plânge, a te jelui pentru o faptă pe care ai făcut-o. În acelaşi timp, dacă este să privim în aceste texte, suntem urmaşii lui Cain, pentru că Abel a murit. Dacă privim din nou în istorie şi în textele biblice, s-ar putea ca acest moment să marcheze începutul sedentarismului, căci Abel era sedentar, cultiva pământul, iar Cain era plugar. Poate că acest moment este acela în care oamenii au început să se aşeze la casa lor, aşa cum legendele noastre păstrează foarte multe pilde pe care uneori cu greu le desluşim. Marius Gabor nu este la prima experienţă scriitoricească. Elev la gimnaziu al domnului profesor Corneliu Tincu, nici acest lucru nu este întâmplător, de fapt Marius nu crede în întâmplări şi nici eu, după absolvirea Liceului din Gura Humorului a urmat cursurile de drept la Iaşi. Nu ştiu ce anume l-a apropiat de literatură, ştiu doar ce mi-a oferit ca informaţie şi din ceea ce am citit pe internet că a colaborat cu diverse reviste de cultură şi că a debutat cu volumul de poezie şi proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Revenit în urbe, se hotărăşte să deschidă o editură  la care publică humoreni de-ai noştri şi nu numai, editură care se numeşte „Teba”. Nu întâmplător, din nou… Anul trecut dumnealui a lansat o carte care se numeşte „Oraşul nebunilor”, dar despre ceea ce face dumnealui ca scriitor, îl voi ruga să vorbească pe domnul director al Bibliotecii Judeţene, domnul Gabriel Cărăbuş.

Gabriel Cărăbuş:

d75_6375

Domnule Primar, doamna director, dragă Marius, stimaţi invitaţi, mă bucur să fiu astăzi aici alături de Marius Gabor, pentru a lua parte şi la această altă lansare de carte, după ce am fost şi anul trecut la lansarea volumului „Oraşul nebunilor”. Din câte îmi amintesc atunci, sunt referiri la oraşul Gura Humorului, iar în volumul de faţă tratează drumul pe care personajul principal, tot un humorean, l-a avut de parcurs în nişte vremuri nu tocmai luminoase din punctul de vedere al celor care îşi duceau traiul în alte ţări pentru a câştiga o pâine mai bună. În primul rând, pentru a ajunge să lucrezi în Grecia sau în altă parte românii nu puteau pleca decât incognito, beneficiind de „serviciile” unor călăuze şi cu anumite peripeţii, de o realitate crudă, care te lovesc de-a dreptul în plex când citeşti acest volum. Ştiam că anii 90 sau chiar începutul anilor 2000 cam în felul acesta se petreceau lucrurile cu cei care doreau să lucreze în alte ţări, fie că era vorba de Serbia, de Turcia sau Grecia, mergând uşor-uşor spre Occident, până la deschiderea graniţelor, însă nu ştiam că lucrurile erau atât de crude pentru cei care se înhămau la o astfel de misiune. Riscuri enorme, pericole la fel de mari, suferinţe şi uneori adevărate tragedii în spatele reuşitei de a ajunge la destinaţie, fiindcă de foarte multe ori această reuşită numai reuşită nu era (lăsând la o parte faptul că-ţi întorcea viaţa, scuzaţi expresia, cu fundul în sus), iar din liniştea căminului, chiar dacă poate cu bani mai puţini, sau câştigând banii altfel, te duceai în necunoscut; şi nu te duceai, aşa cum se exprimă autorul la un moment dat, cu intelectuali şi profesori universitari, ci şi cu anumite etnii conlocuitoare, cu anumite personaje care, trăind din asta aveau inimile împietrite sau rezolvau problemele prin violenţă. Din momentul în care pui mâna pe carte ai tentaţia de a nu-i da drumul, chiar dacă e o oră înaintată în noapte şi totuşi trebuie să te culci, a doua zi vei căuta să continui pentru a ajunge la finalul peripeţiilor. Cartea e scrisă într-un stil coerent, fără nici un fel de emoţie, fără a-i tremura pixul, însă despre acest lucru, sunt convins, ne va vorbi mult mai aplicat colegul meu Alexandru Ovidiu Vintilă, aşa încât mie nu-mi rămâne acum decât să-l felicit, aşa cum o făceam şi acum un an, în numele unei instituţii care este un templu al cărţii, mai mare, mai mic, fiindcă, până la urmă, astfel de cărţi, sunt convins, şi dragostea noastră, a tuturor, dar mai ales a celor cu vârste mai fragede, dragostea pentru literatură, pentru citit, va reveni uşor, dacă astfel de întâmplări frumoase, astfel de cărţi, cu astfel de oameni, precum Marius Gabor, vom putea să urnim publicul din faţa calculatorului şi a televizorului, de a-l face să ţină în mână o carte şi a o savura efectiv. Felicitări!

Alexandru Ovidiu Vintilă, doctor în ştiinţe socio-umane, vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, redactor şef al revistei Bucovina Literară:

d75_6382

Mă bucur să fiu azi aici, la Gura Humorului, să fiu alături de Marius Gabor şi mă bucur că am avut ocazia de a-i citi al doilea roman, după aproximativ un an. Am observat că nu a venit cu o nouă scriitură, cum fac mulţi, culmea, dintre cei care de obicei sunt şi foarte prolifici, dar şi cam slăbuţi din punct de vedere literar (el pare, iată, şi prolific şi într-un moment extrem de bun pentru că un roman nu este uşor de scris). Este o scriitură mai elaborată, şi-a dat seama de persistenţa unor elemente cam prea colocviale la un moment în scriitura sa, urmare a autoanalizei. „Exil” este un roman care are la bază motivul călătoriei la capătul căreia Marius Gabor ajunge să se cunoască, descoperindu-şi cu adevărat sinele şi lumea din jurul lui.

Romanul se deschide cu o sentinţă din Nikos Kazantzakis, care sună în felul următor: „Mergem acolo unde D-zeu ne poate vedea mai bine!”  În acelaşi mod, personajul Codin, din Gura Humorului, pleacă în Grecia pentru a-şi câştiga un loc în societate şi astfel devine un călător,  aşa cum Marius Gabor dă de înţeles, încă din primele pagini „Spre deosebire de turist, călătorul nu ştie dacă se va întoarce vreodată acasă” acest fapt anticipând evenimentele deosebit de intense ce vor fi descrise în roman: pierderea stimei de sine, frica, foamea şi chiar înfruntarea morţii. Libertatea fiinţei umane constă în a recunoaşte neputinţele şi de a le depăşi. Acesta e mesajul pe care Marius Gabor vrea să-l lase lumii, drumul emigrantului român spre Grecia şi viaţa lui acolo nefiind decât un pretext pentru ilustrarea acestuia: Tot ce pot spune e că nu hotarele geografice, culturale sau lingvistice ne împiedică să ne descoperim limitele, nu lipsa mijloacelor de a ajunge la Polul Sud sau la Polul Nord şi nici a acelora de a călători până la Jupiter şi înapoi, ci teama de a recunoaşte că în fiecare din noi zace o lepră, teama de a nu o trezi şi de a ne vedea goi, păcătoşi şi urâţi.” În roman se vorbeşte de fapt despre un exil asumat pe care Codin îl urmează chiar dacă şi-ar fi dorit încă de la început să poată renunţa la el. Avem de-a face cu o iniţiere, însă o iniţiere inversă, în care el descoperă de fapt că fiinţa umană poate fi prin excelenţă şi o fiinţă amorală sau imorală, mai exact. În drumul acesta existenţial ne dăm seama că pentru a supravieţui putem fi capabil de fapte pe care înainte nu ne puteam gândi că le-am putea săvârşi. Este practic acea viziune despre care vorbesc în special şi filosofii empirici englezi care spun că lumea, de la natura ei, este rea, comparând-o cu Leviatanul. Ei bine, Marius Gabor ne înfăţişează un astfel de Leviatan, dar care nu este în afara noastră ci şi în interiorul nostru, care se declanşează în momentul în care este cu adevărat stimulat, să spun aşa. Plecat din Gura Humorului cu gândul să se căpătuiască în Grecia, Codin urmează o călătorie cu peripeţii care-l maturizează şi-l face să-şi piardă încrederea în propriile reacţii. După opt zile aventuroase petrecute în mijlocul unui grup pestriţ, însoţit de călăuze, Codin învaţă că neprevăzutul şi pericolele care pândesc la tot pasul pot să-ţi schimbe radical viaţa. Viaţa emigrantului care călătoreşte pe timp de noapte, care este nevoit să suporte frigul, foamea şi frica, se agaţă de speranţa unor zile mai bune şi de nevoia de a demonstra celor de acasă că a reuşit. Drumul până la frontiera Greciei este presărat cu întâmplări amare. Grupul format din bărbaţi şi femei este nevoit să înnopteze în albia unui râu, să mănânce alimente alterate, sau să călătorească în condiţii improprii. Totul culminează (aici este un moment-cheie al romanului) cu momentul în care una dintre femeile grupului moare lovită de tren când încerca să treacă un pod. Codin este nevoit să-şi reprime toate sentimentele, să se îmbărbăteze şi să meargă mai departe. Lupta cea mare pe care o duce nu este cu ceilalţi sau cu nenorocirile, ci cu el însuşi. Sunt descrise toate slăbiciunile trupului, toate momentele de autoevaluare şi de autodepăşire. Iată, spre exemplu, la ce se gândeşte Codin după ce femeia este lovită de tren şi moare: Ce aş fi făcut dacă eram în locul lui, în situaţia în care aveam de ales între viaţa mea şi a femeii? Spre deosebire de cealaltă întrebare, aceasta avea un fundament concret, de aceea, mi-a fost mai uşor să răspund. Cu toată ruşinea, aş fi ales să trăiesc. Aş fi ales viaţa. Viaţa mea.”

Drumul care i-ar fi adus libertatea financiară nu a fost atât de primitor cum şi-ar fi închipuit: Grecia e o ţară minunată. De fiecare dată când îi pronunţi numele sau te gândeşti la ea, imagini cu plaje scăldate de soare, vapoare, insule şi turişti în costume de baie îţi defilează prin faţa ochilor.” Grecia lui Codin nu i-a oferit nici măcar un loc unde să pună capul. Adăpostit în gări, şoproane, cambuze, românul lucrează ziua pe bani puţini, în agricultură sau construcţii, fără a avea o leafă sigură. Treptat, romanul se ocupă de încă două personaje, tovarăşi ai lui Codin: Dinu şi Marin. Spre deosebire de Codin, care este vocea principală în roman, Dinu şi Marin nu îşi pun probleme de conştiinţă. Oameni simpli, obişnuiţi cu munca silnică, se acomodează mai uşor, deşi nu au în comun decât traiul greu Codin rămâne fidel micului trio, în interiorul căruia îşi găseşte un anumit echilibru. Dinu este un tip autoritar, încăpăţânat şi decis să muncească până la epuizare pentru familia de acasă. Spune acesta: „Am apartament cu 4 camere, pereţii bătuţi în calciu, ladă frigorifică, pivniţă, cuptor cu microunde, centrală. Aur? C…..u! Da, dar Miron o muncit pentru toate astea…” Dinu este cel care spre finalul romanului îl trădează pe Codin şi care se adaptează mediului cel mai bine, fapt care îi conferă un ascendent faţă de tovarăşii de suferinţă: „Dinu e un tip robust, şi nu mă refer doar la fizic”. Tovărăşia celor trei merge până acolo încât Codin refuză o viaţă mai uşoară în Grecia alături de alţi români aflaţi la muncă: Dacă aş mai fi întârziat o secundă, probabil că nu m-aş mai fi întors niciodată la cei cu care încheiasem un pact de întrajutorare materială, spirituală, emoţională şi de care mama huciului o mai fi fost…”

Spre finalul romanului, însă, ne dăm seama că periplul în Elada îl schimbă iremediabil pe Codin, care pedepseşte trădarea lui Dinu în chip crud şi neaşteptat, punându-l pe rusul cu care se împrieteneşte să-i taie o ureche. Vocea naratorului este sigură şi autoironică, mai ales în prima parte a romanului. Siguranţa se diminuează spre final, ca şi plăcerea lui Marius Gabor pentru detaliu, final care este puţin precipitat. De fapt, el nu ne prezintă nicio concluzie asupra evenimentelor petrecute, nici un rezultat clar al faptelor. Este un final deschis. Poate că cele petrecute cu Dinu, Codin rămâne să muncească alături de Evgheni, poate se va întoarce acasă, nu putem şti. Gestul simbolic de a se cufunda în mare a lui Codin, de la sfârşitul romanului, arată chiar incertitudinile şi imprevizibilul cu care se va confrunta în continuare: M-am ridicat de pe şezlong, am încălţat tenişii, le-am dezlegat şireturile, am aprins o ţigară şi am intrat în mare.”

Marius Gabor, aş spune ca o concluzie a ceea ce am citit evoluează mult faţă de romanul precedent „Oraşul nebunilor”, găsind o formulă mai potrivită de a povesti, de a nara anumite evenimente, curăţindu-şi limbajul şi alegând un alt ritm al naraţiunii. De asta spun că prima parte a cărţii este şi mai alertă, mai incitantă. Spre sfârşit parcă a vrut puţin să încheie romanul, parcă deja subiectul îl epuizase şi atunci şi-a dorit să termine cu povestea în sine. Recomand cartea cu mare drag şi îl felicit şi eu, cum l-a felicitat şi domnul Director şi vă felicit şi pe voi, cei din Gura Humorului, pentru că, iată, aveţi un prozator autentic, care se află într-o perioadă bună a vieţii sale şi care evoluează cu adevărat de la o carte la alta. Acest roman intitulat „Exil” este chiar interesant. Vă mulţumesc!

După invitaţii mei, am încercat să explic de ce am ales titlul expoziţiei „Copiii lui Cain”:

d75_6401

Recunosc: de o bună bucată de vreme mă preocupă istoria lumii. Cea văzută prin ochii sfinţilor părinţi ai Scripturii, cea văzută prin vizorul spiritual al umanităţii şi cea văzută prin gaura pe care, dacă un viermişor isteţ ar fi lăsat-o în măr, poate că Evei nu i s-ar mai fi părut atât de ispititor, iar noi am fi avut altă soartă. E o speculaţie, nu mi-o luaţi în nume de rău… Când am început să desenez primele portrete, acum 5 ani, nu mi-am imaginat că aş putea să fac din asta o chemare la meditaţie şi cumpănire, dar în timp ce defineam trăsăturile ce le dădeau viaţă, am avut senzaţia că cineva striga de dincolo de hârtie.

Aţi privit vreodată un plugar? I-aţi văzut muşchii, noroiul de pe cizme, obrazul nebărbierit şi ars de soare, ridurile şi încrâncenarea de pe chip? Aţi auzit cum îndeamnă boii? Dar palmele… palmele, le-aţi văzut? Poate că da, poate că nu, depinde ce rezoluţie are aparatul dvs… Haideţi să vă spun un secret: nu-i nevoie să-l ajustaţi. Priviţi-vă în oglindă, priviţi-vă unii pe alţii, priviţi aceste portrete. Iertaţi-mi îndrăzneala, nu spun că suntem nişte brute care nu fac altceva decât să biciuiască boii pentru a trage o brazdă în plus şi nici că lupta pe care o purtăm e dinainte pierdută, ca şi cum ar exista vreodată un potop capabil să ne cureţe de tot, dar dacă vă priviţi atent veţi regăsi încrâncenarea celui care, mărginit de sămânţa păcatului, a ridicat mâna şi a ucis pe fratele său.

Suntem copiii lui Cain şi nimic nu poate schimba asta. Suntem frumoşi, puternici şi inteligenţi. I-am moştenit îndârjirea şi forţa de muncă, încăpăţânarea, spiritul de competiţie, dorinţa de a fi cei mai buni, dar şi invidia, egoismul şi setea de apoteoză. Nu vi se pare că prima crimă a omenirii a născut capitalismul? Nu aveţi senzaţia că am fi avut alt destin dacă Abel ar fi trăit?

În curând vom coloniza planeta Marte, vom face ocolul Galaxiei, vom sta la masă cu zeii din Olimp, vom fi noi înşine zei, după ce vom fi fost morminte şi cărturari, vorba lui Ceram, apoi ne vom întoarce acasă, pe acelaşi pământ de sub bulgării căruia glasul celui ucis ne irită timpanele cu îndemnul la iubire.

Suntem copiii lui Cain, dar ştiţi ceva? Nu ne este ruşine. Paradoxurile sunt făcute pentru a stăvili certitudinile, iar dacă azi suntem răspunzători pentru faptele înaintaşilor noştri, nu ne rămâne altceva de făcut decât să opunem acestei nedreptăţi o nedreptate şi mai mare, aceea de a răstălmăci numele lui Abel şi de a-l transforma din „Deşertăciune”, cum spune Ecleziastul, în iubire. Priviţi aceste portrete: în spatele lor se duce o luptă. N-am făcut altceva decât să surprind momentul în care moştenirea acustică a lui Abel a înfrânt nevoia lui Cain de a se măsura cu Dumnezeu.

Primarul oraşului Gura Humorului, Marius Ursaciuc: d75_6406Am să încep cu stimate domnule Marius Gabor, vreau să-ţi mulţumesc pentru că, fără să vrei, m-ai forţat să citesc un al doilea roman pe nerăsuflate. Domnul Cărăbuş se mai culca, eu n-am reuşit… Vreau să-ţi mulţumesc pentru portret, prima oară, aşa cum ai spus, am avut senzaţia că e oglindă, şi, da îmi dau seama că ai muncit atât de mult la mustaţă, încât nu ţi-a mai rămas negru pentru păr… Ce vreau să vă spun, şi mă adresez dvs. în primul rând: cumpăraţi cartea şi citiţi-o. Pentru că, nu ştiu, aşa, metaforic, nu vreau să vă vorbesc, vreau să vă spun că din punctul meu de vedere, al cititorului, e un roman patriotic. E un roman care ar trebui predat în şcoli, astfel încât mirajul câinilor cu colaci în coadă să fie demontat înainte de a fi încercat. Vă rog să mă credeţi că toţi cei care visează o viaţă foarte uşoară şi plină de milioane de euro, din păcate,  vor să încerce acest miraj, dar dacă veţi citi cartea o să vedeţi, la fel ca şi mine şi veţi spune „fie pâinea cât de rea, tot mai bună în ţara mea”, aşa că, Marius, îţi mulţumesc (pentru că m-am felicitat după ce am citit cartea că n-am dat curs impulsurilor pe care le-am avut şi eu la un moment dat de a cuceri un mare miraj, un mare vis de milionar în străinătate) că ai fost şi pentru mine şi mi-ai povestit ceea ce, din fericire, n-am trăit, şi că, prin tine, oraşul Gura Humorului şi-a câştigat poziţia pe hartă. Aşa că, noi, humorenii, sau reprezentantul a 80% din cei 15000 de humoreni te felicităm!

d75_6372

sursa foto: George Boicu 

Vernisaj „Copiii lui Cain” & Lansare de carte „Exil”

exil

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea călca pe urmele marilor artişti plastici, în condiţiile în care tehnologia şi era digitală par a ne desprinde definitiv de grota în interiorul căreia desenele rupestre ne desprinseseră, la rândul lor, de era primitivă. Departe de mine orice tentativă de comparaţie cu vreunul. Am simţul măsurii şi, sper, al ridicolului. Dar lăsaţi-mă să cred că tonurile şi contururile pe care le-am desenat au viaţă, respiră prin ochii dumneavoastră şi privesc ascuţitorile cu aroganţa lui Icar. Vernisajul „Copiii lui Cain” va fi dedicat memoriei celui care mi-a fost dascăl vreme de patru ani, un artist şi un om special faţă de care eternitatea nu a mai avut răbdare: Corneliu Tincu.

Din păcate, mediul online nu poate reda poezia semitonurilor şi nici expresia celor care, pentru câteva ore, mi-au spus o parte din poveştile lor, de aceea vă invit să le priviţi de aproape sau de departe în incinta Muzeului Obiceiurilor Populare din Bucovina, unde va avea loc şi lansarea volumului „Exil”, un volum despre care-mi place să spun că nu e nici roman şi nici jurnal. „Exil” sunt eu.

Uneori realitatea e greu de digerat, mai ales când acul busolei se învârte în gol. Alteori suntem nevoiţi să aruncăm la coş toate învăţăturile pentru a înfrunta demonul din noi. E drept, sunt cazuri rare, nu apar pe la toate colţurile astfel de „oportunităţi”, dar sunt sigur că după ce veţi citi „Exil” vă veţi întreba, sau poate mă veţi întreba, dacă totul a fost aievea, dacă foamea naşte monştri, dacă pierderea identităţii tatonează neantul sau dacă onoarea e cel mai terfelit cuvânt din dicţionar.

De ce „Copiii lui Cain”?
De ce „Exil”?

Vă aştept cu drag duminică 27 noiembrie ora 14, când vă voi povesti, alături de invitaţii mei Gabriel Cărăbuş, Elvira Romaniuc, Alexandru Ovidiu Vintilă şi George Checheriţă ce le uneşte şi ce le diferenţiază