Copiii lui Cain – fragment – Bucovina Literară


Bucovina Literară, 7-8, 2017
   
O localnică durdulie şi roşie în obraji îşi scosese la mezat talentele gastronomice în parcarea din preajma Mănăstirii Sihăstria, ademenindu-ne cu borcane de dulceaţă bio, sirop, miere şi şerbet, toate aranjate într-o piramidă multicoloră, pe o măsuţă acoperită cu muşama. La câţiva paşi de ea un individ zdrenţuros îşi făcea veacul cerşind mila lui Dumnezeu, căci de la oameni nu mai avea aşteptări, iar o măicuţă cu privirea pierdută, de gâtul căreia atârna un carton pe care scria VĂ RUGĂM AJUTAŢIMĂ PT A EFCTUA OPERAŢIE RENALĂ ne întâmpina cu o privire iscoditoare. Am cumpărat un borcan de miere şi i-am dat măicuţei o bancnotă de 10 lei. Nu ştiu cât adevăr ascundea mesajul scris pe mucava sau dacă era o escroacă, dar ce conta? Eram în preajma casei Domnului, doar El avea dreptul de a judeca şi cântări păcatele, oricât de agramate ar fi fost ele scrise. Poarta din lemn sculptat, sub bolta căreia câteva vrăbii gălăgioase îşi împărţeau grijile zilei era larg deschisă, iar lespezile plumburii păstrau încă urmele ploii ce picase de curând, reflectând ca nişte oglinzi prăfuite norii opaci. Revigorate, firele de iarbă umpleau cu clorofila lor proaspătă spaţiile dintre pietre, sfidând destinul. Nu părea să se fi schimbat ceva în peisajul ce ne întâmpina cu o blândeţe divină, ca şi cum munţii şi pădurile ne-ar fi îngăduit prezenţa fără a cere altceva la schimb decât smerenie. Şi cum altfel ţi-ai putea croi cărarea prin hăţişurile lor decât cu capul plecat? Credeţi că Dumnezeu a ales întâmplător Sinaiul? Putea să-i vorbească lui Moise la malul mării, la umbra fierbinte a unei oaze sau în gura întunecată a unei grote, dar a ales muntele. Păşind agale şi respirând din greu, cu timpanele bubuind de dor şi tălpile arse de tăişul rocilor, doar aşa poţi nădăjdui să atingi cerul. Privirea îndreptată spre nori, sigur, e o necesitate ancestrală, încă de pe vremea când fulgerele interpretau rolurile zeilor însetaţi de sânge, însă capul plecat spre pământ e un bilet de liberă trecere prin labirintul ce duce către mântuire. Nu poţi stăpâni înălţimile decât asudând şi urmărind cărarea cu ochii încercănaţi, căci nimic nu poate fi mai sfânt decât izbăvirea prin suferinţă. Mănăstirea Sihăstria nu e în Munţii Himalaya; poate nici eu nu sunt un urmaş mai demn de a purta crucea lui Hristos decât martirii care au plătit cu viaţa în numele Lui, dar cu fiecare pas pe care-l făceam, amintirea zilei ce mă adusese în pragul sinuciderii împlânta în inima mea un foc mistuitor.

   Paloarea varului de pe pereţii vechii biserici străjuite de un pâlc de brazi argintii se potrivea  cu paloarea chipului meu, sub ale cărui cearcăne, cute şi riduri tresărea sămânţa deznădejdii. Nu ştiu care mi-ar fi fost soarta dacă n-aş fi urmat îndemnul lui Narcis, un individ cu o minte sclipitoare, absolvent a două facultăţi — fizică şi teologie —, de a-mi căuta liniştea sluţită de propria-mi decadenţă, aici, la Sihăstria. Se prăpădise, sărmanul, la nici treizeci de ani, răpus de un cancer galopant, fără a mai apuca să găsească răspunsurile surghiunite în lacrimile celor ce sperau în miracole. Şi acum, ca şi atunci, eram întâmpinat de o ploaie uşoară, de un vânt răcoros şi de o pace strivită de povara păcatelor ce intrau pe poarta mănăstirii, odată cu cărăuşii lor.
    În pridvorul vechii biserici, care veghea de sub coronamentul brazilor clădirea impunătoare a bisericii noi, un călugăr îmbrăcat cu o rasă cenuşie curăţa covorul, manevrând un aspirator pe care-l oprea din când în când, pentru a şterge icoanele de ruj.

    — Putem intra? îl întrebă Sophia, privind dârele lăsate pe covor.

    — Sigur, răspunse călugărul, oprind motoraşul balaurului. Poftim…

    Am păşit cu sfială în locaşul sfânt, copleşit de gânduri apăsătoare şi amintiri dureroase. Mirosul de tămâie, candelabrul ce scălda altarul într-o lumină palidă şi răpăitul pierdut al unei toace mă întâmpinară cu o căldură pe care nu ştiam de unde s-o iau şi unde s-o pun. Poate că prezenţa mamei accentua acest sentiment, poate senzaţia de perpetuă întoarcere acasă, care stagna ca un balast în idealurile mele sau instinctul patern, hăcuit în ziua aceea de gheara unui demon îmi treziseră dorinţa de a le strânge la piept pe cele trei femei şi a le proteja de tot ce putea fi mai rău…

    Dintr-o dată timpanele îmi fură săgetate de un vuiet, care pe măsură ce mă apropiam de altar, se transformă dintr-un geamăt, într-un plâns de copil. Privesc siderat spre mama, care se ruga cu mâinile împreunate. Nici ea şi nici Sophia nu par să-l fi auzit, iar Iulia… ei bine, Iulia abia-şi îndesase căştile în buzunarul de la blugi. Mă apropii de strană, gândindu-mă c-o fi vreun copilaş ostenit care-şi revendică dreptul la suzetă, dar în clipa în care am zărit căptuşeala violetă a dulamei de pe bancă, acesta încetă. Probabil că micuţul găsise alinare în muştiucul rece al biberonului sau la sânul cald al mamei, cert e că singurul scâncet pe care-l auzeam era cel al lumânării ce-şi trăia ultimele clipe, înfiptă într-un sfeşnic.

    Glasul explodă apoi în biserică, aruncându-mă într-un vârtej ce perinda prin faţa ochilor crâmpeie de timp, spaţii gelatinoase şi chipuri străine. Filele răsfirate ale Bibliei ce se odihnea în poalele dulamei eliberară psalmi şi cântece împărăteşti; surle şi trâmbiţe umplură încăperea cu sunete ascuţite; vibraţii şi energii descătuşate înviară sfinţii, scoţându-i din încremenirea icoanelor; triluri de păsări şi clinchete de izvoare porniră o horă menită a-mi îngrădi simţurile, fărâmiţându-mă şi împrăştiindu-mă peste firele de iarbă strivite de tălpile călugărilor…  

     — Tati!

    Iulia? Nu, nu e vocea ei…

    — Tati!

    Îmi pătrunde în vene şi-mi macină oasele. Mă usucă. Un glas plăpând şi neajutorat cum nu mi-a fost dat niciodată să aud; o tânguire amară, îmbătrânită înainte de vreme, ucisă de ticăloşia unor monştri dispuşi să se împăneze cu scâncetul unui copil şi cu prefacerea lui într-un trofeu de pucioasă. Un strigăt pe care, deşi n-aveam voie să-l ignor… Dumnezeule mare… Mă prăbuşesc pe unul dintre scaunele cu spătare înalte, înşirate de-a lungul pereţilor, cu unghiile înfipte în podul palmelor şi capul căzut pe genunchi Ah, încetează! am strigat, ridicându-mi privirea spre crucifix. Încetează, pentru numele lui Dumnezeu!

    O mână caldă şi fermă îmi cuprinse braţul, smulgându-mă din coşmar. Convulsiile încetară. La fel şi strigătul. Sângele se puse în mişcare, alimentând o inimă sfârtecată şi înstrăinată ce părea că nu-şi mai găseşte locul în pieptul meu. Nările fremătară, plămânii se umplură cu aer proaspăt, pulsul îşi regăsi cadenţa. Am deschis ochii. Încheieturile degetelor, albe şi lipsite de viaţă, prinseră culoare. Prin ceaţa deasă ce-mi acoperea ochii, întrezării, ca printr-un gard de leaţuri vechi, nesăbuinţele celor care-şi plâng de milă, propria-mi ticăloşie şi vârful scâlciat al unui pantof prăfuit: părintele Paisie.

    M-am îndreptat spre călugărul ce aştepta să ne terminăm rugăciunile, pentru a-şi relua munca. Nu părea să aibă mai puţin de şaptezeci de ani — cam tot atât cât avea părintele Paisie când l-am întâlnit pentru prima oară —, dar cu toate că barba lungă şi sprâncenele stufoase îi pecetluiseră chipul cu marca trecerii timpului, sclipirea ochilor şi vocea caldă îi trădau preocupările ce transcendeau corvoada acestei munci istovitoare, la care de bună seamă că se înhămase cu toată dragostea. L-am întrebat cu inima cât un purice dacă părintele Paisie mai trăieşte.

    — Cum să nu? răspunse călugărul, îndreptând o şuviţă ce-i ieşise de sub comanac. Adineauri l-am văzut pe terasa din faţa trapezei. Îl cunoaşteţi?

    — Ne-am mai întâlnit cu câţiva ani în urmă, i-am zis, cântărindu-mi vorbele. Nu voiam să trezesc suspiciuni în gândurile mamei sau ale Sophiei şi nici să par familiarizat cu cei ce trăiau între zidurile mănăstirii. Le era suficient să ştie că ajunsesem pe meleagurile astea în perioada studenţiei. Era de prisos să afle că viaţa îmi fusese pusă pe făgaşul ei firesc în urma întâlnirii cu acest om, care-şi spunea „copilul lui Cain”. Erau greşelile şi păcatele mele, de ce să le fi încărcat cu o grijă inutilă?

    — Ei, dacă-l cunoaşteţi, înseamnă că ştiţi unde-i chilia lui, nu?

    — Dacă nu mă înşeală memoria, e a doua, după a părintelui Cleopa…

    — Aşa e, doar că…

    Ezitarea din vocea călugărului mă duse cu gândul la ce era mai rău, deşi cu câteva clipe înainte spusese că-l zărise pe terasă.

    — E bolnav?

    — Ehe, se vede treaba că n-aţi mai fost demult pe aici. Apoi, dragu` meu, părintele Paisie a orbit. L-au dus pe la toate spitalele şi la toţi doctorii şi profesorii universitari… Degeaba. Nu i-au mai putut salva ochii, zise călugărul, mângâindu-şi barba. Cataractă… Dar puteţi merge la el, mai primeşte oaspeţi, continuă acesta, anticipându-mi întrebarea.

    Vestea căzu ca un trăsnet. Nu-mi imaginam cum era posibil ca lumina acelor irişi să apună în spatele unor cristaline opacifiate, câtă vreme pacea din străfundurile lor îi conferea puterea de a citi firile celor ce-i vorbeau, de a-i dezbrăca de secrete şi a-i înveşmânta cu o iubire fără margini? Cu ce greşise omul acesta în faţa lui Dumnezeu de i se luase darul cel mai de preţ? Pot să înţeleg nedreptatea, atât din perspectiva înrobitului, cât şi din cea a înrobitorului căci am, precum toţi semenii mei, vocaţia duplicitară a avarului şi a robului deopotrivă, dar uneori, Doamne, parcă e prea mult. Îl cunoscusem în perioada cea mai neagră a vieţii mele, când mintea îmi era terfelită, spurcată şi alimentată de gândul sinuciderii, îi simţisem cu toată fiinţa mea forţa şi dragostea cu care mă trăgea spre lumină, ca şi cum aş fi fost cel mai de preţ giuvaer al existenţei sale şi-i bucurasem, poate, cu prea puţinul recunoştinţei mele, prea multul mărinimiei sale. Injustiţiei care mi se făcuse atunci i se răspunse, iată, după atâţia ani, cu o nedreptate pe măsură, canalizată, din păcate, nu spre cei cărora li s-ar fi cuvenit s-o simtă, aşa cum eram tentat să cred, ci spre acei miei ale căror sacrificii spală tarele unei civilizaţii ingrate, specializate mai degrabă în căutarea justificărilor care o absolvă de remuşcări, decât în găsirea căii şi adevărului. „Îmi vine să te bat cu curaua aiasta, îmi zise, ducând mâna la cingătoare. Tu trebuie să salvezi vieţi şi să alini, nu să fugi ca ultimul borfaş! Ruşine, domnule doctor, ruşine!”, îşi încheiase admonestarea bătrânul călugăr, pătrunzându-mă cu privirea.

    Am pornit cu inima strânsă pe cărarea ce ducea spre chilii, urmat de mama, Sophia şi Iulia. O parte din mine regreta deja faptul că ajunsesem azi, aici. Laşul ieşea din nou la iveală, de data aceasta în faţa familiei, pentru ca umilinţa să fie supremă, chiar în locul în care crezusem că-l îngropasem pentru totdeauna. Ce drept aveam eu să tulbur puţina linişte că sălăşluia acum în chilia aceea strâmtă, burduşită cu cărţi sfinte, icoane şi frânturi de rai? A, da, poate al răzgâiatului al cărui ego îi permitea să redeschidă răni, acoperindu-se de legitimitatea profesiei, dar nimic mai mult. Îşi va aminti de mine? Mă va recunoaşte, oare, după voce? Din fericire, cealaltă parte din mine, care jinduia la fărâma de îndurare hărăzită fiecărui păcătos, nădăjduia să fie crucificată şi împovărată cu sarcina de a-şi cârpi stigmatele cu foi de pergament.

    Pridvorul din faţa chiliei şi treptele din lemn acoperite cu un strat de vopsea albă menită a astupa găurile făcute de cari, păreau să fi împrumutat ceva din nobleţea celui condamnat la întuneric, dincolo de ferestrele mici, tivite cu muşcate. În afara mirosului de vopsea proaspătă, nimic nu se schimbase. Până şi vremea era aceeaşi, mofturoasă şi impulsivă. E drept, dispăruse muşuroiul de furnici din faţa pridvorului, muşuroi pe care părintele Paisie îl alimenta zi de zi cu zahar şi fărâmituri de pâine, iar ţolul ce acoperea băncuţa din stânga uşii fusese înlocuit cu o pernuţă din burete, însă timpul încremenise acest colţ de lume, păstrându-i aromele desuete.

    Am bătut uşor în uşă. Niciun răspuns. Mă apropii din nou, păşind pe duşumeaua ce scârţâia ca o vioară dezacordată şi ciocănesc din nou. Nimic…

    — Poate nu e în chilie, zise Sophia, apropiindu-se de una dintre ferestre.

    — Sau poate se odihneşte, o completă mama. Să mai aşteptăm un pic…

    Sunetul balamalelor vechi ce acompania scârţâitul podelelor puse capăt supoziţiilor. Prin crăpătura uşii apăru chipul unui călugăr tânăr cu obrajii supţi, încadraţi de o barbă roşcată.

    — Bună ziua, părinte! i-am spus, sugrumat de emoţie. Putem să-l vedem pe părintele Paisie?

    — Cine îl caută? răspunse acesta, măsurându-ne cu privirea.

    — Spuneţi-i că sunt doctorul Damaschin, din Gura Humorului. Mă cunoaşte…

    — Aşteptaţi, vă rog, o secundă, zise călugărul, apoi dispăru îndărătul uşii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s