Tag Archives: marius tincu

Interviu – Marius Tincu, antrenorul Naționalei României U20

Marius Tincu, Gura Humorului, 2021

Mi-am promis și am promis componenților lotului U20 că voi scrie despre aventura lor din Portugalia, în cadrul Campionatului European U20, Coimbra, 2021. Și mă voi ține de cuvânt. Doar că de data aceasta am lăsat stiloul jos, mi-am pus căștile și am cântat cu Julio Iglesias ”Abril in Portugal”: Coimbra es un soñar / Lisboa mi ciudad…„

A nu se înțelege că aceasta este marea mea surpriză.

Echipa națională a României U20 a învins Belgia în ultimul său meci cu scorul de 34-24, și s-a clasat pe locul cinci, în spatele Spaniei, care și-a adjudecat trofeul, a Portugaliei, medaliată cu argint, a Rusiei medaliată cu bronz și a Olandei. Mărturisesc că demult nu mi-a fost dat să trăiesc astfel de emoții precum cele de la meciul cu Rusia, după disputarea căruia rămas fără câteva unghii și că demult nu mi-a mai fost stârnit sentimentul de mândrie. Acum, vorba aia, unghiile mai cresc, se mai rup, dar sentimentul de apreciere față de tot ce au făcut acești copii va fi pentru totdeauna la cele mai înalte cote.

Zilele trecute am stat de vorbă cu Marius Tincu, antrenorul Echipei Naționale U20, care a avut amabilitatea și disponibilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări. Hai să vedem ce ne-a spus unul dintre cei mai titrați jucători români din istorie.

Cum a fost ediția din anul acesta a Campionatului European U20?

A fost o ediție foarte disputată, marcată cumva de toate aceste neajunsuri generate de pandemie, o ediție care nu s-a putut organiza anul trecut. A fost destul de complicat, pentru că n-am avut la dispoziție decât câteva zile de cantonament în care i-am strâns pe copii și ne-am prezentat. Eu le-am zis de la început că mergem acolo și că vrem să fim campioni, pentru că națiunile astea cu care am jucat erau de bătut, nu erau cu nimic peste noi, mai ales că am avut copii care joacă în echipe din Super Ligă sau în echipele secunde de seniori din Franța, și au un pic de experiență la nivelul acesta. Am sperat într-o victorie cu Rusia care să ne plaseze în lupta pentru locurile 1-4, dar sfârșitul meciului a fost destul de delicat și ne-am pierdut toți luciditatea. Am avut meciul în mână, în ultimele cinci minute puteam să luăm chiar și trei puncte, fie că dădeam la bețe,  fie printr-un drop-gol,  adică totul era posibil și chiar în prelungiri am avut posesia balonului o grămadă de timp, dar, repet, ne-am pierdut luciditatea și eu și copiii. A fost o stare de euforie… Nu voiam să pierdem meciul și tot timpul când joci ca să nu pierzi, pierzi. Am fost cu toții dezamăgiți după această partidă, dar am reușit să-i ridic pe copii și să le câștigăm pe celelalte două. Ne-am clasat pe locul 5 acum, iar anul viitor, dacă se va putea ține competiția și nu se va schimba nimic, o să jucăm cu Olanda primul meci, ceea ce ne oferă șansa de a ne clasa pe locurile 1-4, ținând cont că voi avea 14 copii din 2002 și 10 din 2003, care vor forma un grup închegat și experimentat.  

Meritam mai mult?

Nu pot să spun că meritam mai mult sau mai puțin, dar așa e făcută competiția, cu acest concept de ”moarte subită”, iar asta e o chestie foarte delicată, pentru că e crucial să nu pierzi primul meci. Copiilor le lipsește pregătirea fizică. La nivel acesta să joci din trei în trei zile, chiar dacă aproape toți au 19-20 de ani, e destul de complicat. Să ne înțelegem, nu mă refer la un meci, la un meci toți sunt capabili, dar când joci la trei zile apar probleme fizice, pentru că efectiv nu am avut timp să punem la punct acest capitol. Unii termină campionatul, alții sunt la începutul campionatului și a lipsit omogenitatea care vizează pregătirea fizică. Echipa care ne-a bătut, Rusia, a terminat pe locul 3, iar în meciurile pentru finală le-a dat vreo 30 puncte Olandei, adică s-a văzut că au stat o lună în cantonament… Să nu mă înțelegi greșit, că încerc să mă justific, dar nu poți să te prezinți la o astfel de competiție dacă nu ești pregătit fizic. Și știi de ce pun accent pe acest aspect? Pentru că pregătirea fizică influențează și partea mentală. În momentele când nu mai ai oxigen, nu mai ai nici luciditate și atunci nu mai respecți nici planul de joc, se duce totul pe apa sâmbetei…

Înseamnă că, în condițiile astea, ne-am descurcat foarte bine, nu?

Eu zic că suntem un miracol, pentru că acești copii au venit de peste tot cum au putut, unii și-au lăsat munca, unii și-au luat concedii, unii au lăsat facultatea, unii și-au lăsat părinții bolnavi acasă și merită tot respectul pentru aceste sacrificii, mai ales că au făcut și performanță. Il avem pe băiatul acesta, Conache, care a înscris majoritatea punctelor, îi avem pe Mureșan, pe Antonescu care au făcut performanță la nivel de joc și mai sunt și alții care au făcut o figură frumoasă, însă ceea ce mi-a plăcut, în afară de grămadă, pentru că noi, România, o să trebuiască să avem tot timpul grămadă, suntem obligați, e că am avut și treisferturi. Copiii de pe trei sferturi au marcat eseuri și din toate situațiile de joc, și la mână și cu piciorul. S-a jucat rugby, mi-a plăcut. Și am și zis că în zilele astea puține cât au stat împreună s-a legat ceva și s-a format un spirit de echipă… A fost plăcut ochiului.

Eu zic că acesta este cel mai mare câștig.

Pe asta contăm și noi. Echipa națională înseamnă performanță.

Mulțumesc, Marius, drum bun spre casă, felicitări pentru prestația echipei U20 de la Campionatul European și te așteptăm cu drag la Gura Humorului. Mi-a făcut o deosebită plăcere să discut cu tine, cred că o să te mai deranjez din când în când, pentru că părerea celui care a fost cel mai bun taloner din Campionatul Franței, campion în 2009 cu Perpignan și nominalizat de L`Eqipue între cei mai buni jucători străini din istoria Top 14, chiar contează.

Nu e niciun deranj, cu mare drag, oricând.

Toate cele bune!

sursa foto: colecție personală

Ecoul clopotelor de la Fatima a ajuns azi la Coimbra

Măh, n-avem noi niciun laureat al premiului Nobel pentru literatură așa cum au cehii, dar avem echipament și băieți mai mișto decât au ei. Aș spune că și femei, dar mă tem că-mi pun în cap tot internetul și nu e cazul.

Înainte de a da drumul vorbelor ce stau să cadă în cavalcadă peste apusul liniștit din țara lui Bartolomeo Diaz, lăsați-mă să revăd și să reaud cu ochii și cu urechile minții sunetul clopotelor care au început să bată în min. 29, fix după eseul marcat de căpitanul nostru, Kemal Altinok, în meciul cu Cehia. Ding! Dong! Ding! Dong! Bă, nimic nu e întâmplător în viață. Nimic. Dar despre subiectul ăsta, cu altă ocazie.

Ieri am stat de vorbă cu câțiva componenți ai lotului național de rugby care participă la Campionatul European U20 de la Coimbra. După ce ne serviseră o porție bună, și era să zic sănătoasă, de adrenalină, eram curios să aflu cum se simt și care le e starea după înfrângerea dramatică în fața Rusiei.

Kemal Altinok, Căpitanul naționalei U20. A fost o înfrângere la limită și greu de digerat, dar suntem profesioniști. Am învățat tot ce trebuia din meciul cu Rusia, atenția noastră se îndreaptă acum spre cele două meciuri. Nu există altă variantă decât victoria în fața Cehiei.

Bogdan Iacovache: Înfrângerea cu Rusia este dureroasă pentru că a fost un scor strâns și pentru că am luptat până în ultimul minut, dar cu Cehia va fi altă poveste. Vrem o victorie clară și să arătăm cu meciul cu Rusia a fost o greșeală...

Toma Mârzac: Am depășit momentul de duminică. Gândul nostru se îndreaptă spre meciul cu Cehia însă cu un gust amar. Ei vor plăti pentru înfrângerea noastră cu rușii și suntem foarte motivați să câștigăm la o diferență de scor cât mai mare.

Dragoș Alexandru Mihai: Am trecut peste meciul cu Rusia. Avem un moral bun, dar pe de altă parte această înfrângere ne-a înrăit. Vă asigur că meciul cu Cehia va fi altfel…

David Florea Jilăveanu: Am reușit în cele din urmă să depășim acest moment dezamăgitor, dar echipa este pregatită să reprezinte țara din nou cu mândrie și vrem să ne impunem în meciul cu Cehia.

Na, mai vreți ceva? Mai puteți spune că maturitatea și înțelepciunea sunt atributele exclusive ale celor cu riduri și dureri reumatice? Acum, fie vorba între noi, că nu ne aud ăștia ”mici” de la Coimbra, meciul cu Rusia, indiferent de rezultatele obținute de cadeții noștri în acest turneu îi va urmări și ne va urmări multă vreme de acum încolo, dar nu ca o umbră schiloadă, ci ca o prăjină ca a lui Serghei Bubka, pe care o s-o folosim pentru a ne împlini și eventual de a ne depăși idealurile.

Așadar, meci cu Cehia pentru locurile 5-8.

În primele 5 minute cehii au pus o oarecare presiune în terenul nostru, dar am rezolvat rapid problema în minutul 7, când am marcat primul eseu prin Ursu. În minutul 19, când puteam concretiza o lovitură de pedeapsă, alegem să introducem balonul în grămadă și un minut mai târziu Antonescu culcă balonul în terenul de țintă, apoi îl lasă pe Conache să definitiveze tabloul. Conducem Cehia cu 21-0, după ce mai reușisem un eseu transformat în min. 12, dar în minutul 29, muzica clopotelor ce îngânau minunea de la Fatima acoperă fundalul sonor, ca o binecuvântare menită a aduce liniște în tabăra noastră. Cuplul Altinok-Conache își face datoria, iar la pauză consemnăm un liniștitor 35-3. Liniștitor pe dracu. De ce zic asta? Citește mai departe…

Acum, eu nu sunt specialist în psihologie și nici nu cred că asta e o cerință stringentă pentru a-ți valida o opinie, dar s-a văzut că în repriza a doua băieții noștri au lăsat-o mai moale. Și sincer să fiu, bine au făcut. Important era acum, după ce pierdusem lupta pentru medalii, să obținem încă două victorii și să reducem la minimum riscul de a avea accidentări serioase. Cehii au profitat de câteva spații pe care le-am oferit cu o generozitate discutabilă (suntem noi blânzi și gazde primitoare, dar avem o limită) și au reușit să se impună cu 17-6. România termină meciul en fanfare cu o lovitură de pedeapsă bifată de Conache, diferența din prima repriză fiind o sursă nu dar de inspirație pentru potențialii urmași ai lui Kafka (am vaga impresie că cehii se pricep mai bine la literatură și la făcut bere decât la rugby), care iubesc drama în toate formele ei, ci și o păturică de mohair pe care băieții noștri și-au tras-o peste picioare, ca să le fie mai bine la iarnă, când vor sta în fața focului depănând amintiri din vremea lui Vasco da Gama…

Următorul nostru meci va avea ca miză locul 5 și ne va pune pe tapet o echipă care a reușit să revină, după ce a fost condusă de Germania la pauză cu 13-0 și să câștige meciul. Nu știu ce să zic… Ori nemțălăii s-au încălțat invers la pauză, după ce au dansat prematur, zic eu, pe ritmurile celor de la Rammstein, urlând cât îi țineau bojocii ”Du Hast mich!”, ori belgienii și-au amintit că le bate în piept o inimă de leu, așa cum îi bate încă eroului lor național, uriașul ciclist Tom Boonen, cert e că semnalul trimis în eter de flamanzi e clar și răspicat: aveți grijă cu noi, nu mor caii când vor câinii…

Vom avea grijă, dragi belgieni, dar să știți că și noi avem mai multe vorbe de duh. Una zice așa: pe aici nu se trece! Hai, vă salutăm și abia așteptăm să ne vedem pe teren, unde nu mor nici caii și nici câinii, dar unde veți simți din plin atingerea bâtei mioritice și asta zău că nu-i de bine…

România – Cehia, scor final 41-20.

Hai, România!

16Dragos Alexandru MIHAI
2Sergiu Cosmin PUESCU
30Anthony DINU
20Bogdan George ANTONESCU
5Vladut Alin BURDUJA
6David Sebastian TRAUSAN
7Kemal Erdogan ALTINOK
8Alexander Victor DINU
23Sorin PANDICHI
10Mihai Alexandru MURESAN
21Corrado Romeo STETCO
12Toma MIRZAC
13Darin Ionut ONT
14Teodor Andi URSU
15Ovidiu Cristian NEAGU
17Alexandru David ARNAUTU
1Ionut Alexandru PIRVU
3Dumitru Alexandru SULER
24Adrian Costinel JIPA
18Robert Simonel HINCU
4Luigi Constantino OSTONI
11Iulian Constantin MACOVEI
26Vlad BALAN
19David Rafael FLOREA JILAVEANU
9Alin CONACHE
CoachMarius TINCU

Blestemul lui Rasputin

”De la Nistru pân` la Tisa…” N-o mai lungesc, mi-e destul de amară inima, ce rost are să pun paie pe foc, dar adevărul e că de la Nistru pân` la Rio del Plata, toți românii plânsu-mi-s-au. Unii de fericire, mă rog, fiți indulgenți cu mine și acceptați-mi euforia, alții de supărare. Și aici mă opresc cu doleanțele. Și nu că n-aș avea io darul exagerării, dar sunt sigur că undeva, în umbra nopții ce se așterne peste Coimbra, niște copii varsă o lacrimă. Și bine fac. Altfel le-ar crăpa și lor inimile și zău că n-are rost.

Bun. Azi zi plină de rugby. Mai plină decât de obicei. Pe de o parte, echipa mare avea să dea piept cu uraganul din America latină la Verona, pe de altă parte, selecționata U20 avea să se lupte cu Marele Urs din Est. Dacă mă întrebați pe mine, mi-ar fi plăcut să-i văd îngenuchiați pe conaționalii lui El Matador – Edinson Cavani – și cu urechile tăiate de sabia încovoiată a dacilor, ceea ce, culmea, s-a și întâmplat, și aici dau o bilă alba destinului, iar pe tovarășii lui Rasputin să-i văd trași în țepile Vlazilor conduși de pe margine de Marius Tincu, în campionatul European U20 de la Coimbra, Portugalia. Acum, nu că sunt eu nasol ori că nu știu a pierde sau a recunoaște meritele celui mai bun, dar o bilă gri spre neagră tot o să dau. Și tot destinului.

 N-o să insist asupra meciului transmis azi pe TVR1 și terminat cu victoria meritată a stejarilor cu 29-14 în fața Uruguayului, ci o să-mi îndrept ochii și inima spre îndepărtata Portugalie, unde juniorii noștri m-au adus în pragul infarctului. Stați liniștiți, n-am crăpat. Dar simt de aici, de la mii de kilometri depărtare, cum le fierbe sângele și cum le scrâșnesc dinții după înfrângerea suferită în fața rușilor. Mă lăsați să înjur? Că nu mai pot…  *^$#^&&*^)(&%^^&#@& mamii ei și bă.. $##%^@@*^(&*)(* de noroc, care n-am avut noroc. Mulțumesc!

Bun, să ne calmăm, zic. Și să stabilim un lucru pentru cârcotași. Nu fac analize. Nu că n-aș putea, ci pentru că nu despre asta e vorba. Deci, meci cu Rusia în sferturile de finală. Am început prost. Cel puțin pe hârtie, pentru că rușii marcaseră primele 3 puncte în min. 3. Numai că ”ma boy”, și vă rog insistent să-mi acceptați licența poetică, nu prea iubește limba rusă și nici nu gustă glumele proaste, și le explică celor care l-au dat pe Tolstoi că Mihai Eminescu, dacă prin absurd ar fi jucat rugby, ar fi marcat atât din drop, cât și din lovituri de pedeapsă fără nicio ratare. V-ați prins despre cine vorbesc? Exact! Alin Conache. Sper că ți-e glezna întreagă, Aline, am văzut cum strângeai din dinți…

Așadar, conducem Rusia la pauză cu 19-13. Numai că… Of, fir-ar mama ei de viață azi și mâine iară, na, că iar am vorbit urât, bă, toată viața noastră de când o trăim în Curbura Arcului Carpați, am dus în cârcă mai mult sau mai puțin voit spectrul stacojiu al marelui imperiu țarist de dincolo de Prut. Mă rog, știți despre ce e vorba și până la urmă istoria e istorie, sportul e sport, dar hai să vă spună tăticu` ceva: bă, ăștia și în sport sunt dați dracului.

Și uite așa, repriza a doua se echilibrează. Și ca să fiu corect până la capăt, rușii ne domină teritorial, pun presiune pe apărarea noastră și reușesc să puncteze, făcând ca scorul înregistrat la finalul timpului regulamentar de 80 de minute să fie 26-26. Știu, am văzut cum am stat la 3 metri de buturile lor în ultimele minute, știu, am văzut că finalul ne-a aparținut, dar asta nu diminuează cu nimic meritul adversarilor.

Prelungirile ne-au găsit în teritoriul lor, corect, sună nașpa, unde naiba ați văzut ruși care să cedeze teren, dar cu toate că internetul lusitan pica mai des decât pică ploaia în marea Britanie, am apucat să văd că-i dominam. N-a fost să fie. Până la urmă, nu e o tragedie, e doar un meci pierdut, dar știind că puteai să te bați pentru măcar medalia de bronz, parcă îți vine să iei în derâdere pe doamna Fortuna și s-o bănuiești că s-a dat cu comuniștii. Minutul 15 avea să le aducă sportivilor ruși o lovitură de pedeapsă pe care aveau s-o concretizeze. România U20 pierde cu 29-26 în fața Rusiei, dar își continuă aventura, luptând pentru locurile 5-8. Nu știu dacă ne-a blestemat Rasputin chiar pe toți, până la urmă avea și el limite, dar îl văd clar pe lumea de dincolo rozându-și unghiile și chibițând sub blana lui de urs că i-a ieșit și de data asta. Nu-i nimic, bătrâne, ne mai vedem noi…

Felicitări pentru jocul prestat!  Suntem mândri de voi!

Hai, România!

Lotul folosit pentru meciul cu Rusia:

17Alexandru ARNAUTU 
2Sergiu PUESCU 
30Anthony DINU 
4Luigi OSTONI 
5Vladut BURDUJA 
6David TRAUSAN 
7Kemal ALTINOK © 
8Alexander DINU 
9Alin CONACHE 
10Mihai MURESAN 
11Iulian MACOVEI 
12Toma MIRZAC 
13Darin ONT 
14Teodor URSU 
15Ovidiu NEAGU 
16Dragos MIHAI 
1Ionut PIRVU 
3Dumitru SULER 
24Adrian JIPA 
20Bogdan ANTONESCU 
23Sorin PANDICHI 
22Bogdan IACOVACHE 
26Vlad BALAN 
21Corrado STETCO 
18Robert HINCU 
26David FLOREA JILAVEANU 
ROMANIACOACHING STAFF 
Head Coach : Ravzan POPOVICI 

Sursa foto: http://www.rugbyromania.ro

From Tokyo, with Love

Nu știu cum a fost la voi, dar anul acesta pare c-a fost unul care a mai diminuat un pic din efectele molimei despre care chiar n-aș vrea să vorbesc acum. Poate cu altă ocazie. Anul acesta a adus pe meleagurile noastre o serie de personalități ale sportului internațional. Și aș începe cu Marius Tincu, unul dintre cei mai titrați jucători români de rugby, campion cu U. Cluj-Napoca în 1999, cu Rouen (Championnat de France Universitaires în 2001) și cu Perpignan în Campionatul Franței în 2009, căpitan al echipei naționale, cu două participări la Cupa Mondială, în 2007 și 2011. L-am cunoscut și eu la Stadionul Tineteretului, unde s-a întâlnit cu jucătorii humoreni, cărora le-a împărtășit câte ceva din vasta sa experiență. Un om absolut senzațional, pe care abia aștept să-l revăd.

Tot din lumea rugby-ului și tot din cele mai înalte sfere ale sale a ajuns la noi și domnul Mihai Bucos, fostul mare jucător al naționalei României, care a îmbrăcat tricourile Rulmentului Bârlad, Dinamo, Știința Petroșani și Farul Constanța cu care a cucerit trei titluri de campion. Mihai Bucos a mai activat și ca antrenor-jucător la Villefranche sur Saone, Pontarlier și Tournus, unde și-a încheiat cariera, la 39 de ani. Și dacă pe Marius Tincu nu l-am putut ține aproape de noi mai mult de o zi, pe Mihai Bucos l-am capturat și-l ținem lângă echipă, pentru a ne da o mână de ajutor. Mulțumim, domnule Bucos!

Săptămâna trecută, cine credeți că ne-a trecut pragul casei? Ia să vă văd. Ghiciți? Cine? Ne… Poftim? Ne…. Ei bine, vă spun eu: canotorii Maria Tivodariu și Florin Lehaci, dragii noștri olimpici care ne-au reprezentat țara cu cinste la Tokyo. Înalți și frumoși, deschiși dialogului și cu un zâmbet molipsitor pe buze, cei doi campioni prin ale căror vene curge sânge de bucovinean, Florin fiind din Plutonița, Maria din Câmpulung Moldovenesc, au acaparat atenția tinerilor jucători din lotul de juniori, dar și al seniorilor, și ne-au cucerit pe toți cei prezenți, definitiv.

Cei doi olimpici au fost invitați de Robert-Sorin Ion, inițiatorul proiectului Vikings Project, prezent vreme de o săptămână în mijlocul lotului nostru de rugby și căruia îi mulțumim pe această cale pentru tot ceea ce face. Dar pentru că Robert ne-a promis că va reveni în octombrie la Gura Humorului, promit să revin cu un material mai amplu despre el și despre activitatea lui.

Și cum spuneam, vremea era frumoasă, libelulele fâl-fâl, toamna ne șoptea la urechi versuri de Nichita…Hai, că nu vă mai țin, gata. Așadar, așezați pe gazon în semicerc în fața Mariei și a lui Florin, tinerii noștri jucători au avut ocazia să disece efectiv profilul unui caracter de campion. După ce au îmbrăcat tricourile de ”Vikingi” oferite de Robert și i-au felicitat pe cei prezenți pentru faptul că au ales să facă sport de performanță, Maria și Florin s-au lăsat copleșiți de întrebări. Bine, sincer să fiu, înainte de a apăsa ”Record” la camera, i-am mai întrebat și eu câte ceva, dar țin pentru mine, că, na…

Maria și Florin au povestit cât este de greu și câte sacrificii se fac pentru a ajunge la performanță, cât de important e să îmbini școala cu sportul, cât de mult contează comunicarea cu antrenorii și încrederea reciprocă, și nu în ultimul rând, cât de crucială este ideea urmării propriului vis.

Unde vreți voi să ajungeți? i-a întrebat Maria.
– La lotul național, să reprezentăm România la Cupa Mondială, a venit răspunsul instantaneu.
– Foarte frumos, bravo! Uite, eu vă spun ceva: și tu, și tu poți să ajungi la Cupa Mondială, dar totul depinde de voi și de felul în care înețelegeți să vă antrenați.

O, dacă ați ști cât de frumos vibra atmosfera și cât de tainice erau umbrele lungite de-a latul terenului, ca niște cărări ce se cer călcate de speranțe…

S-a discutat apoi depre rolul uriaș pe care-l are antrenorul și feedeback-ul obținut de la acesta, despre corectarea deficențelor și despre dobândirea automatismelor prin repetiție și consolidare, după care cineva i-a întrebat cum e să reprezinți țara.

– E ceva foarte, foarte, foarte emoționat, le-a răspuns Florin zâmbind. Dar să știți că nu sunt emoții din acelea care te timorează. Când reprezinți naționala, oricare ar fi sportul pe care-l practici, știi că o să concurezi cu cele mai bune țări din lume. Eu, de pildă, am simțit că am DATORIA să dau tot ce am mai bun în mine, să-mi reprezint țara cu onoare, chiar dacă poate nu e cea mai bogată sau cea mai mare țară de pe mapamond. Drumul spre performanța aceasta de a-ți reprezenta țara, care e în sine o realizare uriașă, așa cum v-am ma spus, e presărat cu sacrificii, suișuri și coborâșuri. Orice performanță sportivă are la bază aceste cărămizi, însă un rezultat bun obținut într-o competiție poate fi scânteia care-ți aprinde dorința de a fi mai bun sau de ce nu, cel mai bun în domeniul tău. Când am început să practicăm canotajul, nu ne-am gândit neapărat că o să ajungem la Olimpiadă, însă când au apărut rezultatele și am atins un anumit nivel, gândul la Olimpiadă s-a cristalizat în mod natural. Așa e în firea lucrurlior. Să-ți dorești mereu mai mult, mai bine. E important, de asemenea, să ai și un model în viață. Eu am avut-o pe sora mea, Ionela, care și ea e canotoare, și m-a ajutat chestia asta…

– Cât timp petrecți în cantonamente?

Oh, bună asta, zise Robert, înseninat de inspirația celui care întrebase. Ia, spuneți-le cam cât timp acordați pregătirii.

– Unșpe din doișpe luni pe an, veni răspunsul bitter-sweet al lui Florin.

Anul trecut am fost plecați douășpe luni din douășpe, nici de Crăciun n-am fost acasă, nici de Revelion. Am fost în Italia. Dar nu în vacanță. Antrenamente, zise Maria.

Inevitabil s-a atins și latura financiară a sportului, așa, în general. Cu toții știm situația economică actuală, n-are rost să abordăm subiectul, nu e treaba noastră, dar nici nu ne putem prevala de comoditate atunci când nu e cazul. Discuțiile au fost deschise și se vedea că Florin și Maria erau onești în tot ceea ce spuneau.

– Eu nu spun că nu sunt importanți banii, ar fi absurd, dar ca sportiv, gândul la bani ar trebui să fie plasat pe ultimul loc, la retrogradare. Tu, ca sportiv, ai alte priorități: să-ți faci datoria la nivel de club sau la nivel de țară, apoi totul vine de la sine, zise Florin.

– Eu, când am început canotajul la Dinamo, interveni Maria, toată lumea spunea ”Vai, ce mișto, ești la Dinamo…”, fără să știe că baza de pregătire era undeva lângă Snagov și că nu aveam neapărat condiții de cinci stele, dar când am trecut la alt nivel, am avut echipamente mai bune, am avut parte de mai multă atenție, alți antrenor, alte echipaje… Uite, la noi există un antrenor italian, Antonio Colamonici, care a schimbat din temelii mentalitatea și viziunea pe termen mediu-lung. Ne-a dat încredere și ne-a îndrumat pașii spre înalta performanță. Astăzi avem un staff medical format din patru maseuri, trei fizioterapeuți și doi doctori care se ocupă de noi ca de copiii lor. Avem o federație foarte bine închegată iar toate astea se datorează rezultatelor. E o legătură intrinsecă între cerințe, condiții pentru înalta performanță, sprijin din partea federației și dăruire în tot ceea ce facem, nu doar din partea noastră ca sportivi, ci și din partea celor care nu apar pe podiumul de premiere lângă noi, dar care au contribuit în timp la formarea noastră ca sportivi și ca oameni.

”Mi-am aplecat pe patul puștii fruntea grea”, zicea Alfred de Vigny în al său imn universal al neființei. Mi-am aplecat și eu pe patul camerei video fruntea grea, gândindu-mă nu la lupoaică, precum poetul francez, ci la cât de frumoasă e viața, iertată fie-mi platitudinea. Îi priveam pe acești doi tineri din spatele camerei și-mi venea să -i strâng în brațe când o vedeam pe Maria sprijinindu-și capul de umărul lui Florin. Doar ei știau câtă sudoare au lăsat în valurile lacului de la Snagov sau de aiurea, câte speranțe și câte planuri au fost împlinite sau din contra, și n-am putut să mă abțin să nu-mi spun că tocmai fusesem martor la scena unei Cine de Taină, în care apostolii lui Da Vinci erau înlocuiți de oameni normali care-și împărțeau pita și vinul frățește și cu dragoste, așa cum numai bucovinenii mei știu s-o facă.

În încheiere, am zis să dau ceva din casă, ca să vedeți că nici eu n-am nimic de ascuns. I-am scris în seara asta Mariei următorul mesaj:

Maria, scuze încă o dată, dar numai tu mă poți lămuri. În semifinalele de la Olimpiadă ați bătut recordul mondial?”

”Hello! În recalificări, și am scos 05:52:99″

Fără niciun semn de exclamare la finalul propoziției.

Și cred că asta spune totul.

Mulțumim Florin Lehaci, mulțumim Maria Tivodariu!