Tag Archives: interviu

Interviu Alin Conache, Leul de la Timișoara

Născut pe 7 mai 2002, Alin Conache a început rugby-ul în jurul vârstei de 6 ani. Venit dintr-o familie în care tatăl – Vasile -, dar și frații săi mai mari – Tibi și Gabi – au jucat rugby, Alin a atras atenția asupra sa încă de când activa la juniori, când a câștigat alături de ”prietenii” săi, cum îi place lui să le spună, de la CSȘ Gura Humorlui, nu mai puțin de trei titluri de campion național la categoriile Under 15, Under 16 și Under 17. Și-a făcut debutul în DNS la Rugby Club Gura Humorului, unde a jucat în toate cele opt meciuri din tur, apoi s-a transferat la SCM Timișoara, unde va juca alături de fratele său, Gabi. Am stat de vorbă cu el câteva minute la telefon. Haideți să vedem ce-a avut de spus și ce le-a transmis foștilor săi colegi de la Rugby Club Gura Humorului.

Salut, Alin!

– Salut, Marius!

Ultima oară când ne-am văzut, purtai un tricou galben, acum porți unul albastru. Noi, cei de la Rugby Club Gura Humorului și toți cei care empatizează cu această echipă te felicităm și îți dorim să ai parte de o carieră de poveste.

– Vă mulțumesc!

– Știu că ai fost vara aceasta într-un stagiu de pregătire la Perpignan, unul dintre cele mai prestigioase echipe din campionatul Francez. Cum a fost această experiență?

– Am ajuns acolo prin intermediul domnului Marius Tincu, dar am beneficiat ca să spun așa, și de sprijinul celor de la Asociația Jucătorilor de Rugby (AJR), care mi-au decontat biletele de avion. Le mulțumesc pe această cale.

Ți-a plăcut orașul?

– Da, e un oraș frumos, cu deschidere la Marea Balearelor, dar așa cum îi stă bine unui oraș din Sudul Franței, are și el ”băieții lui răi”. Până la urmă face parte din farmecul acelei zone și mă bucur că am avut ocazia să stau acolo trei săptămâni.

– Cum arată rugby-ul francez văzut din interior?

– Sigur, rugby-ul francez, per ansamblu e la un alt nivel, îți dai seama, sunt ceva mai organizați și au o altă bază de selecție, dar am remarcat că se pune accentul pe jocul în regim de viteză, în rest nu sunt mari diferențe.

– Ai fost într-un stagiu de pregătire și în Noua Zeelandă, chiar înainte de declanșarea pandemiei. Dacă ar fi să facem o comparație între cele două sisteme de pregătire, ce ai putea spune?

– Mărturisesc că mi-am dorit de mic să ajung în Noua Zeelandă. Evident că tot ce se întâmplă în Noua Zeelandă e unic, ca să nu mai spun că spre deosebire de Franța, care n-are niciun titlu mondial, ei au câștigat deja trei, cu toate astea, ca stil de organizare, să știi că sunt pe acolo ambele țări. Bine, rugby-ul din Noua Zeelandă e un fel de religie pentru ei și poate asta face diferența, dar, repet, mă bucur nespus că am avut ocazia să ajung acolo și să mă antrenez alături de ei.

– După cele trei săptămâni petrecute la Perpignan, de la care ai și primit o ofertă pentru un an, ai ales totuși să vii acasă, în România. De ce n-ai rămas în Franța?

– Așa este, mi s-a făcut această ofertă pe un an, cu masă și cazare asigurată, dar fără salariu. Nu e vorba de aroganță aici sau mai știu eu ce, dar am considerat că e mai bine pentru mine să joc acasă.

Și uite așa ai ajuns la Timișoara, unde este legitimat și Gabi, fratele tău mai mare. Cum ai fost primit?

– Bine, băieții mă știau de mic, de când veneam la meciuri cu tot felul de pancarde cu ”Hai Timișoara!”, ”Hai Gabi!”. și altele. Oricum, în vacanțe făceam antrenamente cu ei, așa că n-am avut probleme de adaptare sau de altă natură.

– Ai debutat la Timișoara în meciul jucat împotriva celor de la Baia Mare, în cadrul Cupei României, unde ai și marcat. Cum a fost?

– Da, am jucat 30 minute, în repriza a doua… Am și dat la bețe. Una mai ușoară am ratat-o, iar pe cealaltă, dintr-o poziție mai dificlă, am fructificat-o.

– Alin, ai ajuns să joci la o echipă puternică, în Superligă, ai toate motivele să fii convins că începând de acum cariera ta are practic un orizont nemărginit. Ai plecat de la Gura Humorului, mai exact de la CSȘ Gura Humorului, și apoi Rugby Club Gura Humorului – echipa de seniori la care ai jucat în turul din cadrul DNS -, spune-mi ce înseamnă pentru tine acest club?

– A fost o perioadă foarte frumoasă la Gura Humorului, chiar a fost ceva… n-am cuvinte. Ne-am înțeles foarte bine cu toții: colegi, colectiv, tot. Și n-am fost doar colegi, am fost prieteni. O familie chiar.

Da, știu ce spui, însă trebuie să-ți urmezi drumul, căci așa e viața, dar să știi că noi ne-am bucurat pentru tine. Ce le transmiți foștilor tăi colegi de echipă, prietenilor, familiei tale de la Gura Humorului?

– În primul rând sănătate, apoi să se antreneze din greu, pentru că aș vrea să ieșim campioni în DNS. Da, ai auzit bine, am spus ”să ieșim”, pentru că pot spune că-s încă la Humor. O parte din sufletul meu a rămas la Gura Humorului.

În căutarea desăvârşirii. Interviu cu Gina Iacob

gi 5

Am cunoscut-o pe Gina Iacob acum doi ani, când am achiziţionat de la ea un tablou cu Kurt Cobain. Pe vremea aceea, mâzgălelile mele, în comparaţie cu desenele, tablourile sau portretele făcute de ea, erau atât de naive şi de rudimentare, încât ajunsesem să spun cunoscuţilor că le-am făcut cu mâna stângă. Primul lucru care m-a frapat, admirându-i lucrările, a fost forţa cu care mesajul Ginei trecea dincolo de suportul fizic, indiferent că era vorba de hârtie, pânză sau carton. Al doilea aspect care m-a făcut să intuiesc faptul că am în faţă un artist cu o creativitate atât de penetrantă şi de vivace, încât e imposibil să-l treci cu vederea, a fost diversitatea manifestării actului artistic. Fie că e vorba de desene liliputane, de portrete în cafea, body painting, pictură pe coli de ziare sau pe cotoare de cărţi, Gina reuşeşte să transpună crâmpeie de realităţi obiective sau subiective (aşa cum îi stă bine unui nonconformist), să le treacă prin filtru-i „RGB” şi să le imortalizeze cu eleganţa şi bonomia unui fotograf de curte regală.

Îi mulţumesc Ginei pentru timpul acordat şi pentru amabilitatea cu care a răspuns întrebărilor şi sper ca în cel mai scurt timp să  scriu o cronică a primei sale expoziţii, de la faţa locului. 

La ce vârstă ai început să desenezi?

Desenul m-a atras încă din copilărie, de pe la vârsta de 11-12 ani.

Ştiu că în interviul dat publicaţiei “Marie Claire”, ai fost denumită « artista care pictează în cafea », dar care este tehnica de lucru care te reprezintă cel mai bine?

Ei bine, am să răspund la fel cum am răspuns şi acolo: ca artist şi ca om, sunt încă în curs de definire de sine. Momentan, singura tehnică de lucru ce mă reprezintă cu adevărat e haosul, căci abordez un amalgam de tehnici şi materiale în goana mea de a mă descoperi, ca şi stil. Oricum, haosul nu sună chiar atât de rău, pentru mine..

Am văzut multe din lucrările tale, începând cu miniaturile, desenele în cărbune sau în cafea şi terminând cu tablourile în ulei, în acril, lucrări de caligrafie şi chiar body painting, iar asta mă face să cred că eşti într-o permanentă căutare. Crezi că există desăvârşire în artele plastice ?

Întocmai. Cum spuneam şi mai sus, încă nu am reuşit să mă definesc foarte bine. Mi-aş permite aici să acord o notă generală acestei idei, adăugând că, din punctul meu de vedere, artiştii sunt de obicei într o permanentă căutare. Dacă există desăvârşire în artele pastice, aici nu ştiu ce să spun. E un subiect puţin mai complex, însă în linii mari, dacă există o contribuţie la sentimentul de desăvârşire pentru un artist plastic, cred că aceea este de a-i fi uşor recunoscută o lucrare, în timp. De a-i privi cineva fie şi o mâzgâlitură tipică, pe o ciornă, şi să poată spune: Da, ştiu exact cine ar fi putut face asta.

Ai studiat artele plastice la vreo şcoală de specialitate, sau eşti autodidactă ?

Sunt autodidactă. Nu am studiat la o şcoală de specialitate, însă cărţile şi munca celorlalţi artişti mă ajută să pot învăţa unele lucruri şi să mă pot perfecţiona în acest sens. Nu mă deranjează deloc să golesc de informaţie cele mai ascunse şi nebănuite colţuri, să greşesc şi apoi să învăţ de una singură.

gi4

Ce personalitate ţi-a influenţat (sau îţi influenţează) cariera artistică ?

Oh, asta e o întrebare interesantă! Sunt mai multe personalităţi care m-au inspirat şi care încă mă inspiră. Aş vrea totuşi să nu mă opresc la una în mod special, deoarece toate între ele au format un întreg, întreg care în mintea mea leagă un sens aparte şi care este foarte benefic pentru inspiraţia de care am nevoie.

Există posibilitatea ca în viitorul apropiat să fim invitaţi la prima ta expoziţie ?

Foarte mari. Dar asta doar dacă sunteţi iubitori de măsline verzi, pe care am de gând să le aşez în tăvi, tăviţe şi platouri de toate formele. Îmi doresc de mult o expoziţie, dar cum sunt destul de dornică să fie totul aşa cum trebuie, îmi acord timp, muncă şi răbdare în acest sens.

gi6Iubeşti animalele, natura şi mai ales simbioza dintre ele. Care crezi că este factorul care poluează cel mai mult acest echilibru?

Cu siguranţă noi, oamenii. Făpturi gentile…

Ce fel de creioane foloseşti?

Grafit, creion mecanic, creioane din cărbune.

Crezi în viaţa de după moarte? Dar în reîncarnare?

Îmi place să refuz o teorie doar după ce voi fi avut certitudinea imposibilităţii ei. Aşadar…viaţă de după moarte? Reîncarnare? Totul este posibil pentru mine, momentan. Cred că lumea este, în genere, puţin mai mult decât ne putem noi imagina.

Care este ultima carte pe care ai citit-o ? Cine e scriitorul tău preferat ?

Trupuri Subversive, Margot Mifflin. O istorie secretă a femeilor si tatuajelor. Scriitorul meu român preferat este, de departe, Mihai Eminescu.

N-ar fi trebuit s-o spun, dar nu mă pot abţine. Ştiu că îţi place să scrii şi că ai primit o ofertă de colaborare cu o editură. Sunt şanse s-o găsim în librării pe scriitoarea Gina Iacob?

Îmi place mult să scriu, dar de cele mai multe ori o fac pentru mine. Consider că e dificil să găseşti ceva cu adevărat interesant de împărtăşit, în zilele noastre. Dacă sau de îndată ce voi găsi elementul potrivit pentru a stabili o relaţie  de impărtăşire a unor gânduri ce ar putea să intereseze publicul, răspunsul „este” da.

Cât de important este imaginea de referinţă după care realizezi un portret?

Este important să pot vedea dincolo de imaginea în sine, să pot surprinde şi găsi trăsăturile frumoase ,interesante sau pur şi simplu expresive ale persoanei. O imagine poate spune multe, dacă reuşim să o privim cu adevărat.

gi3

Există o anumită parte a zilei în care te simţi mai inspirată ?

Noaptea este cel mai bun sfetnic al inspiraţiei mele. Sunt foarte puţine ocazii când lucrez pe timp de zi.

Nu multă lume ştie că ai o surioară care, într-un fel sau altul, îţi calcă pe urme. A fi pentru ea un model crezi că e o sarcină mai grea decât aceea de a fi sora mai mare ?

Îmi place să nu cred că sunt pentru ea un model, căci la fel ca şi personalitatea ei, şi a mea este în creştere şi formare. Este o sarcină grea de ambele părţi, dar când conştientizezi faptul că poţi fi o influenţă sau un tipar într-un mod involuntar pentru cei din jurul tău şi pe care îi preţuieşti, te străduieşti să fii o persoană cât mai bună în tot ceea ce faci. Ceea ce este dificil, dar şi benefic, pentru că, dorind să devenim mai buni, indiferent de motive, nu putem nicicând greşi sau regreta.

Ai o lucrare mai specială, la care n-ai renunţa niciodată ?

Am, dar o ţin ascunsă…

Unde te vezi peste, să zicem, 10 ani ?

Din păcate, nefiind o bună vizionară, nu aş putea să spun. Viaţa este atât de plină de imprevizibil de pe o zi pe alta, de la o secundă la cealaltă, încât destinul pe care îl voi urma nu poate fi doar unul, în egală măsură dorinţele şi trăirile mele legate de acest lucru sunt în permanenţă schimbătoare. Dar mai vorbim în 10 ani !

Mulţumesc, Gina, şi, pentru că azi este ziua ta naştere, îţi doresc să ai parte de împliniri, de inspiraţie şi de bucurii mici şi dese, Baftă şi ne auzim… peste 10 ani! 

Mulţumesc!

 Lucrările Ginei pot fi găsite aici, pe Instagram şi pe Deviantart

Interviu – Edi Grosu

eduard_grosu_omloop

De unde pasiunea pentru ciclism? De ce nu fotbal sau tenis?

Am început să practic ciclismul deoarece tatăl meu a fost ciclist, campion național… el are echipă de ciclism în Zărnești și este și antrenorul naționalei. De aici pasiunea pentru acest sport.

Când ai câştigat primul tău trofeu şi în cadrul cărui concurs?

Primul concurs de ciclism l-am câştigat la vârsta de 3 ani – Cupa Oraşului Zărneşti – de Ziua Copilului, dar, ca şi ciclist, prima victorie importantă a venit la vârsta de 12 ani, când am devenit campion naţional de ciclocros, cel mai tânăr campion naţional de ciclism din istoria României.

Când ai trecut la ciclismul profesionist?

Am devenit ciclist profesionist anul trecut, când am semnat contractul cu echipa Vini Fantini Nippo De Rosa.

Cum a decurs adaptarea în cadrul echipei?

A decurs foarte bine, deoarece suntem o echipă tânără și nu se cer rezultate de la început.

Calităţile fizice pe care le are un sprinter pot fi dezvoltate sau sunt înnăscute?

De obicei, ceea ce îți lasă natura aia lucrezi, deci trebuie să ai anumite calități și, pe marginea lor, să lucrezi. Nu poți să ai 50 kg și să te antrenezi ca să devii un sprinter, și nici invers.

Crezi în versatilitatea unui ciclist? Poate el să se transforme dintr-un ruleur într-un specialist de contratimp sau într-un căţărător?

Cred că poți schimba foarte puțin pe cale naturală. În schimb, în ultima vreme s-au putut vedea foarte multe cazuri în care pistarzi au devenit oameni de general în Turul Franţei.

Există antrenamente speciale pentru un sprinter, faţă de celelalte „specializări”?

Da. Fiecare ciclist are, pe lângă kilometri parcurși, și antrenamente specificice. Sprinterii trebuie să lucreze cât mai mult la partea explozivă, în timp ce cățărătorii la cea de anduranţă.

L-am văzut pe Mark Cavendish câştigând şi fără aportul colegilor săi. Cât de important este trenuleţul coechipierilor?

Mark a câștigat mult mai multe sprinturi datorită colegilor săi, însă un sprinter ca Greipel nu are așa mare nevoie de echipă. Oricum, trenulețul este 90% din victorie atunci când își face treaba cum trebuie.

Există un ciclist pe care-l apreciezi în mod deosebit?

De când eram mic, îl stimam pe Lance Armstrong. După ce mi-am dat seama că e imposibil să obții pe propriile tale forțe ceea ce-a obținut el, am decis să nu-mi mai fac iluzii degeaba.

Ai început sezonul cu un loc 9 în etapa a 2-a în Turul San Luis, apoi au urmat o serie de abandonuri în Trofeul Laigueglia, Omloop Het Nieuwsblad, Kuurne-Bruxelles-Kuurne şi în cele Trei Zile de la De Panne. Cât de greu atârnă aceste sincope în economia calendarului competiţional? Îţi pot influenţa forma fizică?

Da, am început sezonul bine, dar, din păcate, după Argentina am luat doi viruși: mononucleoză și cytomegalovirus. Nu ne-am dat seama la timp, de aceea și acele abandonuri ale mele. Fizicul meu era foarte slăbit și, cu cât forțam mai tare, cu atât îi dăunam mai mult. Bine că am descoperit până la urmă și am reușit să salvez ceea ce mai era de salvat.

Ai participat la Turul Turciei, unde te-ai clasat pe locul 9 în etapa a 2-a, şi ai fost prins cu 4 km înainte de sosire, după o evadare. Te-ai simţit frustrat sau erai conştient de „puterea” plutonului?

A fost prima cursă după perioada de convalescenţă. Sincer, în ultima etapă am crezut că o să reușim… Nu-mi știam forma fizică, dar mă simțeam ok. Poate dacă ar fi plouat puţin pe final, am fi ajuns la capăt.

Turul Italiei. Cum a fost etapa a 13-a, când ai ajuns atât de aproape de podium? Care au fost cele mai grele etape?

A fost foarte haotică acea etapă; am greșit pe final. Probabil că, dacă nu mă atingeam cu Porshev, aș fi venit pe locul 3, dar astea sunt riscurile… Pentru mine, prima săptămână a fost cea mai grea, fiindcă trecuse doar o lună de când urcasem din nou în şa și nu aveam ritmul curselor în picioare.

Ce părerea ai despre Turul Sibiului, unde ai ocupat locul 2 în clasamentul pe puncte, la un punct de Finetto?

Turul Sibiului este cea mai importanță competiție ciclistă din România. Am dorit să câștig o etapă. N-am reușit, deși am fost aproape, dar din greșeli învăț și sper ca anul viitor cele 3 podiumuri să fie 3 victorii.

Crezi că poate exista o echipă profesionistă care, prin metodele de antrenament şi de management sportiv, să domine competiţiile fără drept de apel? Există un Graal al ciclismului pe care unii l-au descoperit?

Nu, nu cred că există. Probabil că există echipe care sunt mult mai în față cu cercetările în materie de substanțe dopante şi șefi ale unor instituţii mari care le acoperă, atât cât este posibil. Ciclismul e un sport de anduranţă, prin excelenţă. E adevărat, unii ciclişti îşi asumă toate riscurile şi practică dopingul.

Nu crezi că ar trebui să se manifeste acelaşi zel din partea forurilor responsabile şi faţă de alte sporturi? Ce părere ai despre revenirea lui Armstrong în Turul Franţei ?

Da, posibil ca și în celelalte sporturi să se practice dopajul la fel ca în ciclism, însă deasupra noastră s-a pus o pată neagră care cu greu va fi ștearsă. Armstrong, dacă nu s-ar mai fi întors în Turul Franţei, nimeni nu l-ar fi dezgropat, însă  a vrut să facă mult mai mult decât a fost lăsat și a greșit.

Ţi s-a întâmplat vreodată, pe o căţărare mai dificilă, să te întrebi „Cine m-a pus să mă fac ciclist?”

Doar o dată? Sprinterilor, în general, li se întâmplă asta foarte des. Publicul cere suferință pentru sportivi, iar în ciclism cel mai mult suferi pe munte; prin urmare, noi, care suntem băieți cuminți, suferim mai mult ca restul.

Ce mai conţine agenda ta de lucru pentru restul sezonului?

Tour of Szekerland, Tour de Limousin, Tour of Kumano, apoi Clasicele din Italia, Campionatele Mondiale și ceea ce mai este prin Asia…

Mulţumim, Edi, şi multă baftă ! Să fie !

sursa: www.sportescu.ro / 6 august 2015

Interviu – The Hidden World of Books

1. Descrie-te în câteva cuvinte.

Mi-ar plăcea tare mult să pot spune despre mine că sunt frumos, deştept şi amabil, dar pe cine mai pot păcăli? Dacă spun că sunt un nemernic, un inadaptat şi un frustrat care ratează cu poarta goală, o să zici că sunt patetic. Hai să ne întâlnim la mijloc: sunt un călător care pierde trenurile, un desculţ care iubeşte adidaşii albi şi un mesager care aduce ploaia, atunci când crezi că ai scăpat de ea. 

2. Care a fost cartea care te-a făcut sa indrăgeşti literatura?

Îmi aduc aminte de o colecţie de cărţi cu coperte pânzate, aşezate frumos în biblioteca părinţilor mei. Erau operele complete ale lui Mihail Sadoveanu. N-aş putea să spun ce m-a fascinat mai mult, copertele alea cu litere aurii, sau faptul că reuşisem să le vin de hac şi să le simt textura, cert e că, după ce am citit „Baltagul”, am început să îndrăgesc literatura.  

3. Ţi-a plăcut de mic să citeşti, sau pasiunea aceasta s-a dezvoltat mai târziu?

Am copilărit într-o casă plină de cărţi. Tatăl meu era abonat la „Magazin Istoric”, „Magazin Cultural”, „Ştiinţă şi Tehnică” şi chiar la „Uniunea Sovietică”, o revistă quality, care, în ciuda aparenţelor, era destul de interesantă. În condiţiile astea, curiozitatea mea n-avea cum să nu fie stârnită, decât dacă aş fi umblat prin casă legat la ochi. Citeam tot ce-mi pica în mână, de la ziarele pentru care trebuia să stau la coadă, de la primele ore ale dimineţii, până la romane sau almanahuri. Prima roman pe care l-am citit a fost „Ion”; aveam vreo 12 ani.

4. Cartea si autorul preferat? 

Chiar zilele trecute auzisem pe cineva spunând că tineretul este atras de literatura clasică, iar asta m-a bucurat, peste măsură. Literatura e ca un curs la care, dacă lipseşti, pierzi nişte etape. N-ai cum să te raportezi la ceva, în lipsa unei scale de valori. Cum să măsori tensiunea unui pacient fără aparatul acela, gradat? Ne convine sau nu, clasicii au încă un cuvânt greu de spus, dar asta nu înseamnă că literatura contemporană e lipsită de vivacitate. De aceea, lasă-mă să-mi manifest admiraţia faţă de unii scriitori precum Al. Dumas, Victor Hugo sau Charles Dickens, şi să-i salut, peste timp, cu adâncă plecăciune, pe Fănuş Neagu, Panait Istrati sau Mihail Sadoveanu. Sunt multe cărţi care m-au cucerit, definitiv, dar una cu adevărat impresionantă a fost „Povestea Jidovului rătăcitor” – Al. Dumas. Nu ştiu, poate şi datorită faptului că nu are un final… 

5. Ce te-a determinat sa începi să scrii?

Dacă ţin neapărat să fiu de o exactitate elveţiană, ar trebui să fac iarăşi un salt în timp şi să spun că mi-am descoperit această înclinaţie, atunci când un prieten de-al meu m-a rugat să compun o scrisoare pentru o fată de care se îndrăgostise. Şi nu pentru că m-ar fi bănuit de cine ştie ce talent, ci pentru că aveam un scris îngrijit. Eu mi-am dat toată silinţa, am scris, nu mai ţin minte exact ce, el a semnat-o şi i-a trimis-o prin poştă. Rezultatul? Prietenul meu s-a ales cu o întâlnire romantică iar eu… Ceea ce m-a motivat să scriu a fost nevoia de comunicare. Primii paşi pe care i-am făcut au fost în mediul online, a urmat un premiu în cadrul Concursului de Debut Literar „Incubatorul de Condeie”, apoi a urmat debutul cu volumul de proză scurtă „Amor de dragul ploii”. Din acest punct de vedere, nu se poate spune că am ratat vreo etapă, însă ceea ce m-a determinat să am o poziţie din ce în ce mai serioasă faţă de procesul de creaţie, este  convingerea că pot să ofer din toată inima cuiva, ceva. Dacă există cititori care rezonează cu ceea ce scriu, se formează o punte de comunicare între mine şi ei, şi atunci bucuria mea devine bucuria lor, durerea mea devine durerea lor. Dacă ei ajung să-şi revendice trăirile din spatele cuvintelor scrise de mine, ca pe o proprietate a lor, atunci pot să spun că mi-am atins ţinta. Cea mai mare dorinţă pe care o am, atunci când scriu ceva, este să scot cititorul din zona de confort, să-l „deranjez”. 

6. De unde te inspiri?

Din viaţă, evident. Fie că e vorba de viaţa mea sau de a celor din jurul meu. Dacă m-aş opri însă, numai la aceste repere, m-aş lăsa păgubaş. Nu mai ştiu dacă mai sunt broşuri din alea, pe care le găseai pe tarabe şi pe care le abandonau doamnele cu părul făcut permanent prin vagoanele de clasa a 2-a. În ele găseai crime, abandonuri, adultere şi toate prostiile din lume. Nu ştiu dacă le cumpărau ca să aibă pe ce pune parizerul sau chiar le citeau, dar, repet, era o chestie drăguţă. Să nu râzi de mine, dar mi s-a întâmplat să fiu inspirat de păduri, buburuze, ploi, zăpezi sau anotimpuri. Nu ştiu… poate şi datorită faptului că am avut şansa să trăiesc în inima Bucovinei. 

7.  Ai un ritual înainte de a scrie? Dacă da, care este acela? 

Nu mi-am imaginat vreodată că aş putea să concep şi să scriu ceva, folosind tastatura. Eram adeptul stiloului şi a foii de hârtie. Astăzi, situaţia s-a schimbat. E viceversa, cum spunea Caragiale, în piesa aceea de teatru, în care Birlic făcuse un rol magistral. Nu am un ritual, însă, închid toate căile de comunicare cu lumea din jur. Nu pot să scriu ascultând muzică, şi nici dacă e deschis televizorul. Exclus. Adică, aş putea să scriu, dar a doua zi, aş şterge tot.  

8. Poti scrie oricând/oriunde, sau doar în anumite momente/locuri? 

Teoretic, pot să scriu oriunde, dar am nevoie de o perioadă timp pentru adaptare. Nu mă văd scriind cu un laptop în braţe, să zicem, în salina de la Cacica sau, nu ştiu, la umbra unui baldachin. Pentru că sunt destul de ocupat şi cu alte activităţi, scriu seara, două, trei ore. Excepţie fac zilele în care sunt plecat din localitate sau când, pur şi simplu nu am timp, dar, în general, nu trece o zi fără să scriu ceva.  

9. Care este povestea din spatele cărţii “Amor de dragul ploii”? 

„Amor de dragul ploii”, contrat uzanţelor clasice, care vizează alcătuirea unui plan închegat, înainte de a trece la acţiune,  s-a născut din nimic. Dovada cea mai convingătoare este faptul că la sfârşitul fiecărui articol este trecută data la care a fost scris, precum şi diversitatea temelor pe care le-am abordat. Este o carte specială pentru mine şi când spun asta, nu mă refer doar la faptul că este volumul meu de debut ci şi pentru că mă reprezintă aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Nu ştiu dacă aş avea curajul să mai scriu vreodată o cartea semănătoare, ca structură. În spatele fiecărei poveşti este un sâmbure de adevăr, fie că e vorba de perioada în care am fost internat într-un spital (nimic grav, nu vă bucuraţi degeaba) şi din care s-a născut „Delir la m³”; de Ziua Internaţională a Femeii care s-a lăsat cu un „Testament pe coji de portocală”; de o fiinţă care va fi mereu specială pentru mine – „Te iubesc”; de naşterea mea – „Amor de dragul ploii” sau de moartea tatălui meu – „Migrene cu iz de soc”. Nu ştiu, n-am idee cum a fost percepută cartea, pentru că nu m-am căciulit în faţa nimănui pentru o cronică, dar mi-ar plăcea tare mult să cred că, asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cel sau cea care ajunge la fila cu nr. 160 să aibă senzaţia unei epuizări plăcute, şi să spună: dom`le, s-a străduit autorul să se ascundă în spatele frazelor, dar l-am ginit.  

10. Ne pregătesti ceva în continuare?  

În toamna acestui an o să apară un volum al cărui titlu provizoriu este „Taxidi”, cuvânt care, în limba greacă înseamnă „Călătoria”. Caracteristica principală a acestui, să-i zicem „roman”, este faptul că are la bază întâmplări reale, trăite de mine, nu auzite pe la colţ de stradă. Este un roman subiectiv care surprinde dramele nevăzute şi neauzite de nimeni petrecute la limita legalităţii şi, uneori, dincolo de ea. Mă veţi găsi pe ţărmul Golfului Salonic, încercând să-mi câştig existenţa într-o lume a interlopilor din Rusia şi Albania, care, pentru câteva drahme, erau dispuşi să-ţi ofere, pe farfurie, urechea celui care te deranja. Nu vreau să dau mai multe din casă, pentru că aş diminua din plăcerea lecturii, dar sunt sigur că vă va oferi o perspectivă inedită a lumii, văzută cu ochii unui emigrant care şi-a amanetat destinul unor călăuze lipsite de scrupule. 

Cel de-al treilea proiect, la care lucrez acum, poartă numele „Oraşul nebunilor” şi este rodul unui plan pe care-l aveam în minte, înainte de a scrie „Taxidi”. Pe scurt, fenomenul „Celiabinsk” ajunge, prin intermediul unei anumite persoane şi în România, într-un mic orăşel de la poalele Carpaţilor, unde, întâmplător, locuiesc şi eu – Gura Humorului, şi în care lucrurile scapă de sub control, autorităţile sunt neputincioase în faţa atrocităţilor şi nimeni nu poate găsi soluţia salvatoare. Pentru cine e curios, am publicat un scurt fragment în Revista online „Semne bune”. 

11. Ce consideri că ar trebui făcut pentru ca tinerii să citească mai mult? 

Mă tem că nu prea sunt şanse să insufli pasiunea de a citi celor care au deschis o carte, numai pentru a face cornete din filele ei. Rolul cel mai important îl au părinţii. Ei trebuie să motiveze. Dacă-i cumperi copilului o carte de colorat, o revistă cu benzi desenate care să-l absoarbă şi să-l poziţioneze alături de personaje, indiferent că vorbim de Rahan, Pif şi Hercule sau Ţestoasele Ninja, e imposibil să nu-i stârneşti dorinţa de a „vedea” şi alte poveşti, cu alţi eroi. Rolul părinţilor este să-l „stârnească”, pentru ca, apoi, sistemul educaţional să-i ghideze paşii spre adevăratele „poveşti” care, cu siguranţă, îi vor marca şi adolescenţa. Reţete sunt, dar e greu pentru un tânăr să-şi desprindă ochii de ecranul calculatorului, a telefonului sau a tabletei. Poate că e înscris în genele noastre să alegem calea mai uşoară, nu ştiu, dar până la urmă cred că depinde foarte mult de dorinţa fiecăruia.  

12. Consideri că scriitorii români sunt subapreciaţi? 

Nu, nici vorbă… Atâta timp cât i-am dat literaturii universale pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Cărtărescu sau Hertha Muller (mă rog, e româncă, la origine), nu avem de ce să fim complexaţi, ba, din contra. Scriitorii români pot sta alături de scriitorii francezi sau scriitorii ruşi, fără nicio problemă. E adevărat că poate nu avem un Dostoievski sau un Balzac, şi când spun asta, mă refer la sonoritatea operei în ansamblul ei, dar asta nu înseamnă că scriitorii români sunt mai puţin valoroşi.  

13. Un mesaj pentru fani.  

De o bucată de vreme, încerc, atât cât pot, să motivez pe toţi cei cu care vin în contact direct sau prin cronicile de carte pe care le scriu în Revista „Semne Bune”, folosind o expresie care a apărut ca o replică, sau mai bine zis, ca un corolar. E vorba de celebra „Zâmbeşte, mâine poate fi mai rău”, pe care am transformat-o în „Citeşte, mâine (îţi) poate fi mai bine”. Iar pentru cei care şi-au făcut timp să citească „Amor de dragul ploii”, prea plecat, le mulţumesc, şi le promit că nu mă voi opri aici. 

14. O părere despre pagină. 

Trebuie să recunosc. The Hidden World of Books, este, înainte de toate, un titlu al naibii de mişto. Nu ştiu cine e în spatele siteului dar îi transmit felicitările mele pentru inspiraţie şi pentru încercarea de a-i aduce pe scriitori mai aproape de iubitorii de carte. Cred că e foarte important acest aspect. Uite, m-ai făcut să dau din casă, m-ai făcut să spun câteva vorbe despre mine şi aşa, pe nevăzute s-a mai creat o punte de legătură, de data asta, mai închegată şi mai cuprinzătoare. Citiţi „The Hidden World of Book, mâine vă poate fi mai bine!” 

sursa: www.thehiddenworldofbooks.blogpsot.ro