No Rugby, No Cry

Bă, n-am ce să fac, n-am cum să mă abţin şi să nu mă gândesc iar la Ştefan cel Mare şi Sfânt de fiecare dată când merg cu băieţii în deplasare. E drept, n-am fost cu ei la Petroşani, unde Măria Sa a ajuns mai greu, dacă nu chiar deloc, dar ştiţi ceva? până şi petroşenenii au o stradă care-i poartă numele. Aşa că…

Duminică, 5 mai. Meci decisiv între RC Griviţa Bucureşti şi RC Gura Humorului. Partida urma să stabilească echipa care merge mai departe în semifinalele Diviziei Naţionale de Seniori. Am plecat de acasă cu gândul de a face o figură faină şi, dacă putem, să trecem numele echipei noastre pe ţintarul unde aşteptau deja băieţii din Năvodari. Acu, nu ştiu ce să zic, o fi fost, n-o fi fost Ştefan şi pe litoral, important era să ne jucăm şansele. Din păcate, Griviţa ne-a bătut cu 36-20, dar asta nu înseamnă că am renunţat să visăm. Şi până la urmă, am picat de pe un cal fain, căci e greu să compari istoria unui club înfiinţat acu 87 de ani cu istoria unui club abia născut, în urmă cu 9 luni. Nu caut scuze şi nici justificări, să fim înţeleşi — la naiba, am văzut meciul —, mai aveam 3 puncte şi îi egalam, ideea este alta: frumuseţea şi farmecul rugby-ului este că toţi cei 30 de jucători, alături de rezervele care intră pe parcursul meciului, reuşesc performanţa de a comprima sau dilata timpul şi de a ne sustrage, precum caii sălbatici, de sub căldura stepelor pierdute în potcoavele ori crampoanele lor, după caz. Şi, pe bune, asta nu e puţin.

Pentru că e ultima cronică din această ediţie de campionat, lăsaţi-mă sa-mi fac de cap.

În primul rând vreau să le mulţumesc băieţilor pentru că s-au lăsat la pana mea. Ei, hai! Nu daţi ochii peste cap! Pana era un instrument de scris, chiar nu văd de ce ar trebui să avem simţul ruşinii admonestat de o expresie, vai, luată prea în derâdere.

În al doilea rând, o să fiu o ţaţă şi o să dau din casă câte ceva, numai aşa, ca să vedeţi şi voi cum ajung nişte bucovineni cu Uberul în Centrul Vechi al Capitalei.

În al treilea rând, o să povestesc cum am văzut eu meciul prin vizorul aparatului de fotografiat, fără a emite pretenţia de a fi crezut pe cuvânt de onoare. Asta e.

În al patrulea rând…

Aşadar, mă trezii într-un uber în drumul spre centrul capitalei, unde înfipseră ăştia statuia lupoaicei la ale cărei ţâţe supseră Remus şi Romulus, înainte de a-şi regla conturile. Probabil tot prin intermediul unui balon oval, ca să nu deviem de la subiect. Şoferul ne-a simţit că suntem muşatini, că nici el nu era chiar tolomac, şi, ce să vezi? şi-a propus să ne dea pe spate. Eu aş îndrăzni să cred că-şi trăia ora lui astrală, aşa cum spunea şi Erich von Daniken, altfel nu înţeleg de ce trebuia să ne spună că avusese şi el ochi albaştri şi urechi de Dumbo, adică, mai pe scurtătură, lucrase la SRI. Bun, să zicem că l-am crezut, deşi, după cum vorbea, părea a avea ochi galbeni, dar să spui că ai fost jandarm la Guvernul României şi că dormeai în post sprijinit de două scânduri prinse sub bretele, parcă e oleacă prea mult, şi de-am fi fost noi pakistanezi, nu bucovineni… Dar pentru că n-a fost de ajuns, ne-a binecuvântat şi cu o demonstraţie de forţă, numărându-ne procesele pe care avea să le deschidă împotriva tuturor gaborilor (mai puţin mie) de la circulaţie ce vor îndrăzni să-i ceară permisul cu împrumut pe vreo câteva luni. Noroc că apăruse coada lupoaicei după Intercontinental, că nu ştiu ce s-ar fi ales de noi… Ne-am dat jos din maşină, pardon, ne-am dat jios din maşină, ne-am dres vocile şi am început s-o ardem şi noi cu pă, dă şi alea-alea, că doar nu era să fim mai proşti şi nici mai fraieri decât uberiştii pentru care jandarmeria, SRI-ul şi Guvernul nu sunt altceva decât nişte carpete cu Răpirea din Serai cu care… Mă rog…
Aşia că, Bogdane, Liviule şi Cristiane, să n-avem vorbe, da?

Bun. Să fim serioşi acu. Meciul a început un pic greoi, de parcă puseseră ăştia ulei de ardei iuţi, zeamă de ceapă şi esenţă de piper în petardele ce scoteau fum roşu, dar mai bine hai să vedem ce spune Captain Alex Vaman:

— Alex, cum a fost meciul de azi?

— Sincer, am intrat cam adormiţi în teren… De fapt, cred că aici a fost cheia jocului. Am început foarte greu. Ne-am trezit cu un eseu , apoi…

— Crezi că a fost vreun compartiment care a avut un randament mai scăzut?

— Nu pot să spun asta… Nu ştiu, nu-mi pot explica de ce am jucat aşa, cert e că nu eram noi. Mă gândeam chiar în timpul meciului că ar trebui să ne trezim şi să ne facem jocul, dar una peste alta, am fost acolo, aproape de ei. Îmi pare rău că n-am reuşit să mergem mai departe, dar noi ne-am atins deja obiectivul. Pentru o echipă tânără, de câteva luni, eu zic că e o performanţă să lupte de la egal la egal  cu o echipă de tradiţie cum este Griviţa.

— Ce gânduri ai pentru campionatul următor?

— După vacanţă, ne întâlnim din nou şi încercăm să o luăm de la capăt. Pentru noi, faptul că am ajuns în această etapă (Play-off) este atât  un bonus, cât şi o dovadă a faptului că s-a muncit serios şi că s-a pus suflet.

Cuvintele lui Alex spun totul sau aproape totul despre un meci al cărui deznodământ s-a decis în repriza a doua.  Mi-a fost greu să nu-mi rod unghiile când ne-am apropiat la 3 puncte de Griviţa, să nu aplaud incursiunea lui Liviu Costan de aproape patruzeci de metri, când a marcat eseul, ori să nu-mi vină să-i îmbrăţişez pe marcatorii celorlalte două eseuri — Ovidiu Croitoru şi Cătălin Deliu—, mi-a fost greu să îndur cântecul de bucurie al gazdelor de la finalul jocului şi nu mi-au picat bine la stomac cele 5 procente atribuite echipelor ce joacă acasă, dar, hei, cine a pretins că trăieşte într-o lume perfectă?

Îmi vin în minte versurile lui Alfred de Vigny: Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât/
M-am cufundat în gânduri si nu m-am hotarât… şi nu ştiu, zău, cum să închid cronica, fără să am sentimentul că puteam spune mai multe, că băieţii ăştia:

Sergiu Michiduţă, Alex Vaman, Cătălin Deliu, Mitică Ştefăroi, Andrei Micu, Ilie Lupu, Alex Miroş, Lucian Zup, Bogdan Vieru, Ovidiu Croitoru, Florin Turcanu, Bogdan Rusu, Ionuţ Sandu, Liviu Costan, Peter Chiriac, Bogdan Formagiu, Ştefăniţă Rusu, Bogdan Palamariu, Rambo Plaiu, Andrei Hanuseac, Bogdan Matei, Mihai Oanea şi Mihai Coca alături de ceilalţi băieţi, care n-au făcut deplasarea la Bucureşti, ar fi meritat poate să joace semifinala de la Năvodari, apoi mi-am spus, aşa, ca un filosof de weekend, că, până la urmă, viaţa înseamnă şi eşecuri, dezamăgiri sau neîmpliniri, nu doar dorinţe, idealuri şi euforii şi că important e ce rămâne în urmă.

RC Gura Humorului nu este o echipă de rugby. RC Gura Humorului e manifestarea cea mai pură a pasiunii şi a dragostei faţă de sportul acesta care te învaţă să-ţi învingi adversarul pasând balonul numai în spate, să te sacrifici, să-ţi sprijini coechipierul, să-ţi ţii gura când îţi vine să comentezi decizia arbitrului şi să-ţi respecţi adversarul, aplaudându-l la finalul meciului.

Vreau să cred că aventura nu se va termina prea curând şi că, lăsând la o parte vorbele lui Coubertin, cel mai important e să realizezi că sportul, în general, şi poate rugby-ul, în special, sunt chintesenţele unor lupte la finalul cărora învingătorul nu ia chiar totul, aşa cum s-ar crede, căci ar fi nedrept, dar suficient cât să se îmbogăţească fără a-i sărăci pe alţii. Poate de aici frumuseţea şi farmecul vieţii pe care maestrul Fănuş Neagu o cânta atât de bine, spovedindu-se în faţa lumii, vinovat fiind de iubirea sa pentru Rapid, poate de aici dorinţa de a mă pune în pielea lui şi de a-mi aminti, avant la letrre, despre cum porniserăm şi noi la drum sprijiniţi de Te Aud România, BCR ERSTE, DHL România şi de toţi suporterii humoreni, despre cum nu ne oprirăm niciodată, decât atunci când pana îşi va fi tocit vârful, iar totul va fi prea târziu pentru a mai fi dat uitării.

Hai, Humoru`!