Podoaba Codrilor

La noi, în Bucovina, vara vine pe furiș între o noapte ploioasă și o dimineață însorită, de nici nu mai știi ce bulendre să pui pe tine. De teamă și de rușine, ca să nu te faci de râs când ieși să-ți cumperi țigări. Sau cafea. Whatever.

Ceea ce știm sigur e altceva: că oricând ar veni ea, draga de vară, cu acceleratul, cu personalul sau cu marfarul, noi o întâmpinăm cu sumanul desfăcut și cu cuțitele în teacă, bucuroși că ne trece pragul. Așa cum am făcut și cu grivițenii, sâmbătă, care, deși n-au venit cu trenul, s-au întors acasă cu o înfrângere, ceea ce pentru noi nu e puțin deloc.

Oaspeții au deschis rapid scorul printr-o lovitură de pedeapsă și preț de o secundă gândul înfrângerii începuse să-mi dea târcoale, precum lupul la stână. Nu de alta, dar chiar n-aveam chef să le aud din nou vorbele batjocoritoare pe care ni le aruncau acum câțiva ani, când ne făceau ”lemne”. Nu știau, sărmanii, că lemnele de atunci au devenit azi podoaba codrilor noștri. Dar am revenit și am preluat conducerea. Pesemne că vorbele lui Andrei de la cabină ”Băieți, suntem la noi acasă, și încă o dată, la noi acasă nimeni nu vine să câștige!” au început să șuiere precum gloanțele din romanele lui James Fenimore Cooper dând alarma generală. Căci o dată preluată conducerea nici că n-am mai lăsat loc de bună ziua, iertată fie-ne lipsa modestiei.

Repriza a doua a fost mai echilibrată, bucureștenii reușind, la un moment dat, să se apropie la 3 puncte, dar am avut grijă să ne apărăm bine și să speculăm spațiile din jumătatea adversă, marcând încă două eseuri prin Bandol și Antonesi, care, alături de Bălan și-au trecut numele pe lista reușitelor, întregită și de Daraban.

Cu un efectiv decimat de accidentări, din care două în primele 15 minute ale meciului, cu o linie de treisferturi rapidă și cu un joc de glezne care a făcut ca expresul grivițean să-și caute odihna în depou, ne-am oprit la marginea Obcinilor privind spre fuioarele de fum ce se ridicau din puștile vânătorilor care mărșăluiau cu tolba goală. Ne curgea sânge din răni, ne era sete și ne era dor de odihnă, dar aveam sentimentul de datorie împlinit, căci, nu-i așa…

“Dă-mi mie cerbul tu, moșnege,
Îți dau pe el tot ce dorești!

Nu pot, chiar de mi-ai da pe dânsul,
Comorile împărătești.

(…)

Plecă pe gânduri voievodul
Și se gândi că nu-i de-ajuns
Să fii bogat, să ai de toate
De-mpărăția ta pătruns.
Mai trebuie să ai un suflet bun și iubitor
De vrei să fii iubit de oameni
Și de podoaba codrilor.”