În umbra orologiului

Noi n-am avut niciodată liniște. Știi ce zic? N-am avut niciodată liniștea aia matinală care te face să te întinzi până-ți trosnesc oasele și să cauți din priviri umbra ceasului de pe perete, ca un proroc ce știe că va veni o vreme când…

Noi am avut numai neliniști. Și ne-am întins oasele nu a tihneală, ci mai mult a nevoie terapeutică, precum un proroc mahmur ce nu știe decât că va veni o vreme când umbra ceasului de pe perete va dispărea pentru totdeauna. De parcă n-am ști cu toții asta…
Și am mai avut și altele, pe care nu știu să le încadrez: răbdare, ambiție, puterea de a strânge din dinți și de a ne ridica de jos, îngăduință, speranță…

Toate meciurile sunt speciale. Și e normal să fie așa. Dar meciul de Cupa României a avut o însemnătate aparte ce mă duce cu gândul la umbra orologiului de care vorbeam la început. Veneam din liga a doua valorică, prin urmare pariorii și-ar fi putut consolida veniturile nu cu mult, dar sigur, dacă ar fi mers pe mâna clujenilor. Ne simțeam un pic stingheri, sincer. Eram singura echipă din DNS care se lua la trântă cu profesioniștii din Superligă, dar eram și extaziați. Ce ne costa să visăm că am putea juca cu Steaua și Dinamo? Pe de altă parte, clujenii veneau încrezători, luând totul ca pe o formalitate. Și nici nu aveai motive să-i blamezi pentru asta. Plus că ne bătuseră de fiecare dată. Cu toate astea, starea noastră de spirit era una excelentă. Nu aveam nimic de pierdut. Maxim un balon, dincolo de gard.

Am deschis scorul. Prin Dărăban cel mare. Apoi oaspeții au trecut în avantaj destul de repede, părând a prelua frâiele jocului. Apoi a apărut Dărăban cel mic. Care e mic doar pentru că-i mai tânăr decât frate-su. Și balanța s-a înclinat din nou de partea noastră.

Și mi-au venit în minte toate momentele care m-au marcat, în care i-am văzut pe băieți lăcrimând ca niște copii, în care frustrările datorate înfrângerilor nemeritate își cereau exorcizarea, sătule, și ele, de noi, în care urmele crampoanelor căptușite cu pelin tatuau culoarul ce ducea spre izbăvire. Și mi-a fost teamă.

L-am văzut pe Marian Popescu înconjurat de medici, cu un pămătuf de vată imens obturându-i nara dreapta, bandajat și proaspăt cusut. L-am întrebat dacă e bine. M-a privit un pic jenat și mi-a zâmbit. Nu credeam că mai putea juca. Nu de aceeași părere a fost și el, dar n-aveam de unde să știu asta, atunci. Un coleg i-a dat o cască de protecție. Roșie. N-am cum s-o uit. Și a intrat din nou și a placat fără milă și a jucat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și a marcat și un eseu la centru, servindu-mi astfel o lecție gratuită despre rugby. Despre viață și despre voință.

Am bătut Clujul și i-am eliminat din Cupa României. E mult, e puțin? Rămâne să stabiliți voi, important e însă altceva: am dovedit că se poate. Am rămas fideli umbrei ceasului nostru, am cântărit diminețile și am împachetat nopțile în cufere de aur, trecându-le prin amiezile secetoase, călindu-ne răbdarea și voința. Am știut mereu că va sosi și ora noastră ancestrală și că pre mulți o să popim și noi, slujind cu demnitate unui ideal. Al idealului nostru.

Vă mulțumim că ați crezut în noi!