Ultima oară când o echipă sportivă de prestigiu a călcat pe terenul din bătătura noastră s-a întâmplat în 1982, când Naționala de Fotbal a României a învins pe Mineru Gura Humorului cu 1-0, prin golul înscris de Andone. Multe primăveri s-au perindat de atunci și n-am îndrăznit să sperăm că vom mai avea oaspeți de seamă, dar uite c-a venit și ziua aia. Și am pus tot ce aveam mai bun pe masă, am scos damigenele din pivniță și am tăiat vițelul cel gras. Venea Steaua. Și nu oricum, ci pentru un meci oficial de Cupa României.
I-am întâmpinat pe rugbiștii steliști cu un gazon verde, cu o ploaie mocănească și cu o poftă teribilă de joc. Ce aveam de pierdut? Deja furnizasem surpriza competiție, eliminând Clujul, ne depășisem așteptările și începeam să respirăm oleacă mai bine, chiar dacă aerul rarefiat a înălțimii la care ajunsesem începea să fie sărac în oxigen. Urma să întâlnim pe cei doi granzi ai sportului cu balonul oval – Steaua și Dinamo – și să ne bucurăm de rugby, că la astea ne pricepem cel mai bine.
În prima parte a meciului am făcut față cu brio atacurilor în valuri ale steliștilor, ba am și am reușit să marcăm 6 puncte din două lovituri de pedeapsă. În repriza a doua însă, am trecut mai greu de jumătatea noastră, fiind sufocați de ritmul impus de mult mai experimentații noștri oaspeți. Nu e cazul să căutăm scuze și nici să dăm explicații. Am dat tot ce aveam mai bun în noi și ne-am străduit să slujim cu cinste și onoare acest sport. Credeți că mai conta scorul? Poate pentru cei novici, care abia au descoperit tainele rugbiului, dar pentru noi era important altceva: să luptăm până la ultima suflare și dacă putem, să marcăm un eseu.
Îmi amintesc și acum cuvintele lui Ștefăniță Rusu, în pauza unui meci de campionat, în care eram conduși la o diferență măricică de scor: ”Băieți, suntem placați. Mai jos de atât nu se poate, dar datoria noastră e să ne ridicăm și să luptăm până la capăt.” Și mi-am dat seama atunci că rugby nu este despre sport, despre competiție sau despre măsurarea forței, ci despre mine, care îndrăgesc acest sport, despre tine, care poate nu-ți place acest sport, despre speranța firului de iarbă când simte coasa aproape și care nu-și pleacă fruntea-n pace, vorba lui Alecsandri, pentru a renaște mai fragedă; e despre luptă, în cea mai pură esență a ei; e despre un sens pe care nu-l poți pătrunde decât dacă înțelegi că eseul marcat de Antonesi a contat mai mult decât orice altceva, atât pentru el, cât și pentru noi ceilalți. Și o spunem fără teamă de ridicol.
Mulțumim, Steaua, pentru vizită, pentru spectacolul sportiv și pentru felul în care ați tratat această partidă. E drept, ați tras cu tunurile în noi, precum Napoleon la Paris, dar să știți că noi nu vă purtăm pică. Toate bune și să vină Dinamo. Că avem și pentru ei niște trandafiri. Cu câțiva spini.
Marius Gabor 