”Decapotabilă mașina, așa am cumpărat-o, c-așa a vrut Cristina…” Să știți că n-am căpiat. Nu încă. Dar adevărul e că depresurizarea care a urmat acestui șlagăr (pentru ăștia mai tinerei, șlagărul e un fel de hit) sui-generis cântat pe banca de rezerve, cu numai un minut înainte de începerea meciului a avut darul de a mă scoate, cel puțin pe mine, din tensiunea în care eram prins, după ce filmasem în vestiare. Andrei se pricepe cel mai bine la chestii de genul ăsta și a stăpânit mereu știința de a te repune pe picioare, atunci când echilibrul mental pare să sufere din cauza importanței meciului, de aceea o să-i dedic această cronică, atât lui, cât și familiilor sportivilor de la Rugby Club Gura Humorului, care sunt mereu alături de noi, indiferent că sunt din România, Fiji, Kenya sau Africa de Sud. Vă mulțumim!
Pe o vreme frumoasă, dar rece, cu un teren tare ce semăna cu o podea mâncată de cari și care răspândea la fiecare pas sunetul unei tobe și a unui cinel, Poli Iași avea de gând să se impună în fața Cerbilor din Humor într-o manieră categorică. La urma urmei nici nu puteam să-i condamn. Erau umăr la umăr cu CSM Constanța, vizau locul 1 în DNS, jucau acasă, porneau ca favoriți. Doar că tobele, cinelul și probabil acel cineva a cărui înțelegere ne depășește, aveau alte planuri.
Vedeți voi, cum să spun, multă lume ne-a bătut pe spate, așa cum face o mamă cu bebelușul după ce-și ia porția de lapte, că Dinamo ne-a călcat în picioare și că Steaua ne-a bătut fără să forțeze, dar noi nu ne-am supărat. Și știți de ce? Pentru că astfel de opinii veneau, în general, din partea unor oameni care fie nu se pricepeau atât de bine la rugby precum ar fi pretins, fie simțeau nevoia, din exces de zel, să ne compătimească. Nu, mulțumim. N-avem nevoie de compasiune. Am știut exact la ce ne înhămăm și am făcut-o cu drag pentru copiii ăștia mai tineri, cărora voiam să le punem la dispoziție oportunitatea de a vedea cum este să evoluezi în lumea mare a rugbiului. Poate că Steaua și Dinamo ne-au bătut într-o manieră categorică, poate că n-au fost cele mai echilibrate meciuri, dar am legat cu ei o prietenie frumoasă. Îmi amintesc ce ne spunea Marius Tincu odată, când ne-a vizitat la Humor: ”un adversar care te respectă nu te menajează”. Și asta spune totul.
Veneam, așadar, dintr-un purgatoriu care ne-a curățat de păcatul orginar și urma să scrijelim pe catedrala rugbiului românesc, într-un colțișor de pronaos, ferit vederii, mica noastră mărturisire. Problema era că Iașiul nu știa asta. Nu încă.
Am început bine, dar am intrat apoi într-un joc de uzură care ne-a amorțit încheieturile și ligamentele. Poli nu părea să fie impresionată de prestația noastră și tind să cred că nu intrase în panică. Nu încă. Avea tot timpul din lume. Cert e că intram la cabine după disputarea primei părți a jocului, cu un avantaj fragil, dar avantaj.
Partea mișto avea să urmeze în repriza a doua, când Poli reușește să marcheze un eseu și să treacă la conducere. Puseul de încredere dat de această reușită îl face pe unul dintre jucătorii ieșeni să le spună coechipierilor: ”gata, băieți, hai să luăm și punctul bonus.” Adică, înțelegi dumneata, nu se mai punea problema câștigătorului, ci a celor cinci puncte cu care urmau să înțepe coasta constănțenilor. Doar că se grăbeau un pic. Mai știm noi pe cineva care se culca Președinte la Cotroceni alături de Mihaela, dragostea lui, și se trezea dimineața bătut de un marinar care știa exact câte cuburi de gheață trebuie să aibă un pahar de whisky.
Cu lecțiile învățate, cu statul în genunchi pe coji de nucă, cu un caracter călit pe ”Florea Dumitrache” și cu o încredere în forțele proprii cum n-am avut poate niciodată, începem să-i împingem în jumătatea lor. Focul e la ei. Ne apropiem la trei puncte. Echipa tehnică a Iașului sare pe vârfuri numărând minutele și ridicând degetele: ”Mai avem zece minute, mai avem cinci minute, mai avem două minute!” Sunt patetici, îi înțeleg, au uitat cu totul de punctul bonus ofensiv, singura lor grijă este să audă sunetul izbăvitor. Care vine și el. Dar nu pentru ei…
Ni se anulează un eseu. E ok, nu avem nevoie de cinci puncte. Doar de o transformare a unei penalități
Suntem peste ei. Îi sufocăm. De Croitoru, proaspăt intrat la linia I, studenții se izbesc ca de un zid. Nu se poate trece. Sean coordonează atacurile, Sebi și Hanko își înfig crampoanele în terenul oaspeților, trasând granițe înroșite de sângele ce li se scurge din genunchi, tot pachetul de înaintare e în transă. Treisferturile scrâșnesc din dinți, gata să spargă linia de apărare a Iașiului, Geofrey urlă spre tribune, scoțând un grup compact în tușă, de parcă s-ar fi răfuit cu toți deodată, Gabriela, din tribună ține pumnii încleștați, Fabian încearcă să găsească culoare pentru a da drumul la sprinteri, Ștefăniță și Andrei încearcă să-i facă, de pe margine, să nu-și piardă cumpătul, dar Poli e acolo, nu cedează. Și vine greșeala. Greșeala lor. Nu eliberează balonul. Și vine momentul astral al meciului. Mihăiță Daraban își fixează balonul pe con. Și se face liniște. Și trage! Balonul intră între bețe și poposește în brațele unui ieșean nedumerit. Refuză să creadă că totul e aievea. Și e de înțeles.
E 22-21 pentru noi. Les jeux sont faits. Rien ne va plus!
Zumzetul stupului rămas fără regină avea să ne însoțească pe tot drumul până acasă. Cu ironii, cu vendete, cu acuzații, cu frustrări ce urmau să ni se impute pe nedrept, de parcă am fi participat la un concurs de împletit pulovere, nu la o competiție de bărbați, dar nu ne-au afectat. Scoteam Iașiul din cursa pentru câștigarea campionatului și făceam pași mari spre consolidarea poziției a treia, produceam încă o dată o surpriză de proporții, după aceea a eliminării Clujului din Cupa României și dansam, undeva, într-un restaurant drag nouă, Aldi, pe ritmuri sud africane, kenyene, românești și fijiene. Și ne era bine. Și ne e bine. Și asta e tot ceea ce contează cu adevărat.
Acesta este un pamflet și nu exprimă poziția oficială a RC Gura Humorului.
Marius Gabor 