N-ai cum să pășești vreodată într-o sală în care se joacă un meci de handbal și să nu-ți dorești să revii. E o energie atât de vie și atât de pasională, încât simți prin toți porii pielii tale respirațiile, scrâșnetele dinților și chiar ”cleiul” care învelește mingea pentru a sta mai bine în palma jucătorilor. Uneori, pasiunea spectatorilor trece chiar și de pragul critic al emoțiilor resimțite, stârnind furtuni nu doar vocale prin scandările și încurajările care formează cadrul sonor, ci chiar și-n propriile corpuri, așa cum o să vedeți mai încolo.
Timișoara era o nucă grea. Nu știu ce înălțime avea interul lor dreapta, bănuiesc că măcar doi metri, dar alături de coechipierii săi păreau a fi un zid ce mă ducea cu gândul la cel din străvechea Chină. Cu toate astea, niciunul dintre jucătorii timișoreni nu avea ochi oblici sau abilități de shaolin, iar asta mă mai liniștea. Nu insist prea mult asupra detaliilor tehnice, de aspectul acesta se ocupă cronicarii sportivi, vă spun doar că pe parcursul ambelor reprize, deznodământul părea să baleieze fie în favoarea noastră, fie în favoarea oaspeților, cu excepția finalului de meci, când s-a petrecut magia.
Nouă ne plac senzațiile tari, până la urmă fără ele am avea destinul unui vrej de fasole care se visează iahnie, crezând, în imbecilitatea lui fatală, că dându-și duhul într-o farfurie alături de un castrevete murat, ar avea parte de un sfârșit nobil. Fals. Evident. De aceea, ne place sau nu ne place să recunoaștem, suntem ahtiați după senzații tari. Iar băieții de la CSU sunt specialiști, tată, la așa ceva. O, da!
Nu doar că au reușit prin evoluția lor să ridice sala în picioare, să-i facă pe spectatori să depășească bariera acustică a unui avion în plină decolare și să coaguleze în jurul lor o energie care-i făceau inexpugnabili, dar să și ducă trăirile la paroxism. Vă spun imediat de ce zic asta.
La finalul meciului, înainte ca echipa să-și facă rondul prin care bate pama cu spectatorii, l-am văzut pe Claudiu Lazurcă îndreptându-se în viteză spre una dintre tribune. Asistenta medicală era deja acolo, acordând primul ajutor unui domn căruia i se făcuse rău. Era bunicul lui Claudiu… E OK, nu s-a lăsat cu drame și nici cu tragedii, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost scena la care am fost martor în drum spre locul în care parcasem mașina. Același domn, care era însoțit de două persoane, îi spunea doamnei asistente: ”Ascultați-mă puțin, știu ce vorbesc, eu când văd că scorul e strâns, că e doar un gol diferență, iar timpul se scurge, mi se face rău.”
Cu permisiunea jucătorilor și staff-ului de la CSU Suceava, lăsați-mă să cred că victoria de duminică în fața timișorenilor îi este dedicată. Să pui sănătatea în pericol de dragul unui meci și de dragul unei echipe nu este la îndemâna oricui. Să știi că ai o problemă, să o ignori și să vii să-ți încurajezi favoriții, din nou, nu e la îndemâna oricui. Multă sănătate, stimate domn, să știți că vă admirăm curajul și abnegația și sperăm ca la următorul meci să ne revedem cu bine și sănătoși. Vă multumim, victoria este a dumneavoastră!
Marius Gabor 