Bă, n-am cum, bă, să mă abțin. Jur. Am răgușit la cât de mult am țipat azi în fața ecranului, strângând din pumni la reușitele trăsnitului ăsta de Lazurcă, care trimitea rachete sol-sol de pe picioare în poarta focșănenilor, la paradele lui Makaria, care, ce-i drept, ne va lipsi, dar care a lăsat în Cetate o parte din inima sa, sau la dezinvoltura cu care-și răsucea Gavriloaia încheietura mâinii când marca, de parcă juca badminton pe plajă. Iertată fie-mi abordarea asta abruptă, poate nu e cea mai elegantă, dar să mor io dacă-mi pasă. Ce vreți, mă? Am câștigat la Focșani cu o garnitură în care colcăia tinerețea la braț cu experiența seniorilor, care au fos nu seniori, ci mari seniori, ca în străvechea Japonie. Vi se pare puțin? Mie nu.
Și dacă tot alunecarăm pe o pantă a istoriei de care nu pot și nu vreau să fac abstracție nici dacă aș scrie despre victoria unui nasture în fața unui fermoar, cum e bă, ca fiii Vrâncioaiei, cei fix șapte fii despre care legenda spune că s-au alăturat oștii lui Ștefan cel Mare, să se întoarcă într-un arc de timp în locul în care muma lor i-a zămislit întru apărarea neamului? Ironie a sorții? N-aș zice. Mai degrabă un gest de curtoazie frățească, o recunoaștere a mitului, fără a rupe legătura cu prezentul. Da, fiii Vrâncioaiei, suceveni azi cu acte în regulă, s-au întors la origini și au făcut ce știau ei mai bine: au învins!
Îmbărbătați de o galerie puternică, prin a căror vene curgea și un altfel de sânge mitic, recoltat din podgoriile de la Panciu sau de la Odobești, focșănenii au terminat prima repriză cu un avantaj de două goluri, iar asta fie i-a îmbătat cu apă rece, ceea ce, lăsați-mă să cred, ar fi fost o blasfemie la cât de însorite și rodnice li-s dealurile, fie le-au înmuiat picioarele, ceea ce, lăsați-mă să cred, e meritul lui Șoldănescu și a staff-ului care i-au trezit pe ai noștri la pauză așa cum știu ei mai bine: cu asprime părintească si cu vorbe menite a le insufla încredere.
Două imagini am în minte: cea a lui Ferdinand, taurul din desenele animate, nu regele, și a graficii care se imprimă pe tamburul acela care înregistrează un seism. Că dacă nu vorbești despre seisme în Vrancea, degeaba trăiești. De ce Ferdinand? Păi nu vi se pare, celor care ați văzut meciul, că CSU Suceava semăna perfect cu taurul acela blând și pașnic pe care și-l doreau toți toreadorii în arenă, dar care prefera să miroase flori toată ziua decât să alerge după o cârpă roșie? Asta până în clipa când l-a înțepat o albină. Știți apoi povestea, nu? Și dacă n-o știți, cred că nici nu e greu de imaginat. Așa au fost azi și băieții noștri, care au avut de ales între a cădea de la o înălțime foarte mare și a se autodepăși, așa cum povesteam cu bunul meu prieten, Daniel. Și au ales a doua variantă.
Astăzi, la Focșani a fost cutremur. Nu vă panicați, nu au fost victime și nici pagube materiale. A fost doar cutremurul declanșat de micuța galerie suceveană, care, spre final, a dominat acustica din sala cu podeaua de culoarea primăverii, de întoarcerea spectaculoasă a scorului și de evoluția senzațională a băieților noștri, care și-au permis spre final, după ce ne-au încântat pe tot parcursul meciului cu aeriene și cu intercepții de zile mari (Să trăiești, Răzvane!) să încerce și niscaiva tehnici mai pretențioase (vii tu acasă, Claudiule, că mi-ai dat palpitații). Da, a fost cel mai mișto cutremur. Și nu pot să cred că am ajuns să spun asta. Dar înțelegeți voi ce vreau să zic…
Felicitări, băieți, și scuze că nu v-am pomenit în cronică pe toți, vă mulțumim pentru bucuria pe care ne-ați adus-o în pragul Sărbătorilor Pascale, iar eu vă promit, azi, când se împlinesc șase ani de la prima cronică sportivă pe care am scris-o, că vă pregătesc o ședință foto cum n-au avut nici ăia de la Metz.
Marius Gabor 