Well well well…
Încep să cred că vremea a dezvoltat un fetiș interesant cu noi și adversarii noștri din capitala Moldovei. Îi place ei să ne vadă și pe unii și pe alții făcând palate din chirpici. Cum îi șoptește un condor că jucăm cu POLI, vine și ea cu norii, cu ploaia și cu briza. Ce ai, fă, cu noi? Mai du-te oleacă și prin Kalahari sau Gobi, dacă ești șmecheră, că și acolo or fi trăind barăm niște gândaci dornici să guste o codiță de ceapă proaspătă. Vii cu tuta peste noi, de parcă nu ți-am fi plătit TVA-ul la timp. Fir-ai….
Să purcedem mai bine către ale noastre, că are tata să vă spună ceva mișto. Dă-o în mă-sa de vreme, că oricum n-o să ningă de Crăciun. O să deschid jurnalul la pagina dedicată confesiunilor. N-o fac prea des, dar de data asta merge o exorcizare scurtă. Știam că voi avea o sâmbătă plină. Și nu mă refer doar la meci. Gabriela, una dintre cele trei blocuri de granit care stau la baza echipei Rugby Club Gura Humorului, făcea un pas important în viața ei, și mi-a făcut onoarea de a mă invita să fac și eu parte la acest eveniment. Mai era meciul cu Iași și apoi o petrecere privată unde mergeam cu camera de filmat după mine, nu cu gagica. Din păcate. Cu alte cuvinte, vineri noaptea nu am dormit mai mult de trei ore. Și mai știu eu pe cineva, o altă bucată de granit, care în mod sigur n-a dormit prea confortabil. Am dreptate, Ștef?
Cred c-ați prins ideea. Dacă nu, vă spun doar atât: acest meci urma să fie nu doar o revanșă pe care ne-o doream cu toții, de la Bogdănel și până la Alexandra, tipa aia frumușică ce a dat un interviu zilele trecute, ci o chestiune pe care am luat-o cu toții personal. Și asta era nașpa pentru ei. Pentru oaspeții noștri. Pentru că noi suntem orgolioși și nu prea lăsăm treburile neterminate, mai ales când știm căt și ce putem.
Am deschis ostilitățile cu un eseu. Asta ca să se vadă cine era jupânul. Și ne-am oprit la 23 puncte la pauză, în timp ce în dreptul Iașului flutura un zero mare și dolofan, precum gaura din drapelul național la revoluția din 1989. Repriza a doua a fost cea care le-a cârpit drapelul, e drept, pentru că Iașul s-a trezit din pumni și a ripostat cu câte un upercut la ficat, dar era târziu, iar spurcata asta de vreme părea că înclinase deja balanța spre partea noastră, fapt ce, iată, mă face să mă contrazic într-o manieră de zile mari și să mă prefac că n-am zis nimic rău de ea.
Am câștigat clar meciul. Ce s-o mai scăldăm… Și nici măcar n-am avut la dispoziție pe lupii ăia tineri care urmau să joace a doua zi o semifinală la Under 20, la Suceava, că mă tem că ar fi fost și mai nasol pentru Poli.
Ah, aș spune io multe despre multe, dar am și niște prieteni la Iași pe care sper să nu-i supere prea tare misiva asta, că ar fi păcat să ajungă să mă deteste, dar tot o să-mi permit să le adresez o întrebare, așa, ca un arc peste timp: cum era, mă, cu strigătul acela de la sfârșitul meciului de la voi de acasă, când ați câștigat în tur? – Easy! Too easy? Mda…
Hai, ne vedem la o carafă cu vin când o fi. Dacă o mai fi!
Dedicăm această victorie Gabrielei, care a făcut un pas important în viața ei, și lui Sean Morell, acest șaman cu chip de Predator, care a contribuit decisiv în schimbarea unor mentalități și percepții despre rugby!
Marius Gabor 