Nici nu pocniseră bine primii muguri ai sâmbetei trecute, că ne și trezirăm pe Stadionul ”Florea Dumitrache” înconjurați de garda vișinie, care ne arunca priviri războinice printre zidurile complexului sportiv ce mă ducea cu gândul la Colosseumul din Roma. Bănuiesc că eram pentru ei ceea ce fusese lumea nouă descoperită de Cortez cu câteva veacuri în urmă. Poate că nu aveam atâta aur la gât cum aveau băștinașii din străvechea Americă Latină, dar tot se uitau cu jind la giuvaerele noastre care semănau, în timp ce alergau pe gazonul impecabil al arenei, cu antilopele ce spărgeau linia fină a savanei din Tsavo cu valuri de culoare soarelui. Eu cred că nu le-a fost ușor, mai ales în prima repriză, când i-am dominat în cea mai mare parte, dar experiența bătrânului corsar care scrisese istorie și la Naționala României, cât și a colegilor săi, și-au spus cuvântul și am ieșit de pe teren învinși.
Ne-am adăpostit cu toții sub umbra unui nuc și am așteptat cuminți să vedem cu cine picăm în urma rezultatelor celorlalte meciuri. Obiectivul nostru principal era să ocupăm locul 5 și, eventual, să punctăm la impresia artistică. Nu e patinaj artistic, dar numai eu știu de câte ori le-am spus băieților: dacă marchezi eseu, sari, frate, și pentru mine, mânca-ți-aș sufletul tău, să mă aleg și eu cu o poză mai de Doamne ajută… Și în timp ce socializam sub nuc cu Bivol ăl mare, Conache ăl mic, care ne-au făcut o vizită, că, deh, sângele apă nu se face niciodată și cu, țineți-vă bine, niscaiva suporteri ai Griviței, a ieșit din mâna crupierului Galațiul. Dolofan și îmbujorat că o coană mare gata de făcut piața. Nu era rău. Și așa nu ne văzusem anul ăsta deloc…
Meciul Cu Galațiul a fost, cu tot respectul pentru prietenii noștri de pe malul Dunării, fără o istorie prea complicată. Am tranșat partida încă din primele minute, apoi ne-am întors sub același nuc, unde Alexandra și Iustina aveau în grijă geanta mea cu obiective și bananele pentru băieți. Pentru cine dorește numerele lor de telefon, îi stau la dispoziție. Vă spun doar atât: sunt și faine rău și deștepte.
Băi, omule bun, dacă nu ne-am bătut anul ăsta cu Iașul cât pentru cinci campionate, apoi eu nu știu ce să mai zic… Jucasem cu ei patru meciuri oficiale și un amical, câțiva dintre ei au fost legitimați la Humor, unii îmi sunt prieteni, cum mama huciului să nimerim iar cu Iașul și ce să mai scriu despre ei? Dar pentru că cineva acolo, sus, are alte planuri, nici n-am ieșit bine de sub nuc, că deja începuse partida. A șasea. Mă, știi cum e? Poate că ne bătuseră de mai multe ori decât o făcusem noi. Ia să vedem: amicalul l-am câștigat noi, în campionat a fost 1-1, iar în primele două etape ale turneului de Rugby în 7, ne-au bătut ei. Vouă, ca spectatori neutri, nu vi s-ar fi părut normal să… Na, cum să spun… Să pariați și pe noi de data asta? Mai ales dacă ați văzut cu ce garnitură am abordat turneul de la București și știți că un leu rănit e oleacă mai rău decât un castor care a inundat Praidul…
24-12. E mult, e puțin? Fiecare interpretează cum vrea. Dar dacă e să mă întrebați pe mine, cred că cele mai importante victorii, ca greutate și efecte directe atât în clasamentul Grupei B din DNS, cât și în cel final de Rugby 7, le-am obținut noi. Acu, fără mișto… La ce-ți folosesc cele două victorii de la Gura Humorului și Timișoara, dacă la București ești în clasament sub noi? Întreb și eu… Dacă te gândești că între noi și primele trei clasate, care sunt echipe de Superligă, este doar Năvodari, dacă nu mă înșel, cu care nu ne-am întâlnit în turneu, eu zic că nu e puțin deloc.
Vă las, că e târziu. Vă mulțumesc în numele întregii echipe și a staff-ului pentru susținere și încredere. Humorul este pe mâini bune, are planuri mari și suficientă înțelepciune și răbdare care să-i permită să le împlinească, pentru voi, cei care iubiți acest sport și care ne susțineți, oriunde ați fi. Mulțumim! Fără voi, ne-ar fi foarte greu!
Dedicăm acest articol lui Bogdănel, sufletul acestui team, care, de curând, la sugestia prietenului său, Mokoro, l-a adăugat pe Papa Fololo în lista lui de pe Spotify
“Cine suntem?
Cerbii!”
Marius Gabor 