Vântul care a chelit pădurile de frunze cu o zi înainte de ”marele meci”, ca să citez un clasic în viață iubitor de usturoi, a adus cu sine nu doar amintirea cetinii așternute în pragurile bordeielor de la țară, ci și a iernii care se apropie în pas de pinguin, adică domol și sigur.
Nici eu și nici Larisa nu reușeam să ținem camerele în mână, atât de tare se simțea furia vântului la firul ierbii. Și pentru că urgiile naturii vin de obicei însoțite de alaiul corespunzător, până când am reușit noi să stabilizăm aparatele, oaspeții deschiseseră scorul, presărând oleacă de sare pe o rană care mai avea un pic și se închidea de la sine. Ce fel de rană și cât de profundă, rămâne să dezbatem altă dată.
Voi știți ceva? Io acum îmi dau seama că nu prea v-am povestit, nu prea am dat din casă, despre ce se întâmplă în restul zilelor în care nu avem meci, cum interacționăm și ce fel de atmosferă avem la vestiare, pe terenul de antrenament sau în deplasările pe care le facem. Nu cred că băieții s-ar supăra pe mine dacă v-aș spune că niciodată n-am fost mai uniți decât acum și că niciodată nu ne-am compensat slăbiciunile unii altora cu atâta înțelegere. Normal că ne mai certăm, că mai există divergențe și că tânjim la jambiera colegului, dar în final suntem o mare familie care știe să adune rândurile atunci când trebuie. Și asta poate că explică multe…
Marian Popescu a fost primul care și-a pus semnătura pe petiție. N-a vrut nici el și nici ceilalți de pe teren să lase la cheremul destinului niște ani de muncă în care s-au investit resurse, speranțe și visuri, apoi l-au urmat, în ordine aleatorie, Ionuț Antonesi, Geoffrey Okwach, Sebi Rusu, Mihai Daraban. Când s-a sunat de pauză era deja 29-5 pentru noi, moment numai bun să intru în vestiare, unde, de cele mai multe ori și dacă mi-e permisă licența poetică, avem parte de câte o epifanie atunci când ne este mai greu.
Nu ne-au deranjat, dragi oaspeți, nici muzica din boxa pe care ați folosit-o la încălzire și nici apelativele cu care ne-ați cadorisit, nouă ne-a făcut plăcere să vă vedem în zona voastră de confort, dar să știți, cu bucovinenii nu e OK să întinzi coarda, că au răbdarea limitată, exact ca la o cartelă Pre Pay. Stai, mă, jos, nu te ambala, e și asta o metaforă, ho!
N-am pierdut niciun meci acasă în această ediție de campionat, și cum lui Sean Morell îi place să spună că trebuie să apărăm Castelul, cum lui Bifi, care a jucat accidentat, îi place, trăiește la cote maxime și își sparge coșul pieptului cu strigătele de încurajare, iar lui Ștef și lui Cosmin Daraban să aducă în discuție expresii mai puțin poetice, dar percutante, sper că v-ați putut face o imagine despre cum arăta vestiarul nostru la pauză. Adică un fel de BUG Mafia, Pink Floyd și Grigore Leșe la un loc. În condițiile astea, iertați-mă, n-aveam cum să pierdem.
Bun, vorba lungă sărăcia omului. Am oprit vântul la borna 44 și am lăsat din neatenție, era să zic curtoazie, un decar de treflă oaspeților noștri pe care-i salutăm cu respect pe această cale și cărora, minune mare, le-am strâns și eu mâna într-un gest de normalitate și de reală apreciere, pentru că, în definitiv, sportul trebuie să fie liantul care unește în numele pasiunii. Nu?
Dedicăm această cronică, cu voia colegilor mei de la RCGH, lui Liviu Costan, Lucian Zup și Andrei Gontineac și tuturor celor care, așa cum spunea și Sean Morell, au îmbrăcat tricoul acestui club de-a lungul existenței sale. Vă mulțumim!
Marius Gabor 