Minutul 60. Sunt în spatele buturilor gălățene, la câțiva metri de terenul lor de țintă. În stânga mea e Larisa, care filmează pentru documentar, la mijlocul terenului, unde se duce o bătălie pe viață și pe moarte, e Dani, care surprinde dramatismul luptei înarmat cu un gimbal, în tribuna a doua e Ștef, preocupat de transmisa pe Youtube, mai jos de el e Ion, humoreanul nostru de la Cluj, undeva prin țară, e Gabriela, cu ochii pe ecranul telefonului, în tribuna oficială e Andrei, care mânuiește varga cu o blândețe de tată care a înțeles, în sfârșit, că nu mai are nevoie de ea decât ca suvenir, iar în fața mea e un gazon proaspăt tuns care miroase a primăvară. Da, da. Ați citit bine – a primăvară. Deși, să mor io dacă vă mint, e 15 noiembrie. În tribuna oficială cineva dă tonul, apoi toată lumea scandează: Campioooooonii, campiooooooonii, ole ole oleeeee!
Am lăsat camera pe iarbă. Pe iarba asta, pe care o tundea Bogdănel, care mirosea a bunici și a plăcintă caldă și unde îmi trăisem copilăria jucând fotbal, pe iarba asta, unde îndurasem alături de copiii mei de la rugby (pentru că ăștia, așa mari cum sunt, cu defecte și cu calități, nu-mi sunt prieteni, îmi sunt copii, să știți) umilințe și înfrângeri catastrofale, de ne venea să lăsăm dracului tot și să plecăm acasă, pe iarba asta pe care pășise cândva și căpitanul Naționalei, începuseră să pocnească margaretele și să arunce în aer mireasmă de împlinire. Și atunci am înțeles că totul în viață vine cu un preț, că nimic nu este de-a gata și că, împotriva aparențelor, idealurile, fie că sunt în stare incipientă sau deja atinse sunt motorul și sensul vieții. La dracu cu toate, nu sunt filosof și mă doare-n șpiț de cei care-mi vor lua la mișto această cronică. Să fiți sănătoși, bă, nu mor caii când vor câinii, nici câinii când vor stăpânii. Dar ăsta este adevărul. Că ne (vă) place sau nu.
Și am plâns. Jur. Poate unii dintre voi mă cunoașteți, poate nu. N-are importanță, nu eu sunt eroul, ci doar acela care a pus reflectoarele pe munca acestor copii și a staffului care le-a configurat, așa cum a putut el, o rampă de lansare, o șansă în plus față de cei care au ales comoditatea în locul disciplinei și a puterii de a se ridica de jos și de a o lua de la capăt, în locul unui fotoliu și a unei beri în fața unui televizor care transmite un meci de Six Nations. Am dreptate, Gabriela?
Nu mi-e rușine să-mi exprim deschis sentimentele. Și dacă mi-ar fi fost, aș fi dat cu ele de pământ, aș fi băut o carafă de vin și copiii ăștia, care au câștigat titlul de campioni DNS, tot ar fi aflat cât de mândru sunt de ei. Și cum să nu fiu, când unul dintre băieți plângea la București pentru că nu avusese ocazia să joace măcar un minut contra celor de la Sportul, când altcineva renunțase la confortul asigurat de un job în străinătate pentru un ideal, iar cel puțin doi dintre cei mai importanți componenți ai lotului intrau în meciul vieții lor accidentați? Unul cu probleme la piciorul stâng, celălalt cu meniscul plecat la plimbare. Dar au strâns din dinți și au luptat.
Da, dragilor, vă place sau nu, ne iubiți sau ne persiflați, vă mulțumesc în numele întregii echipe și a staffului pentru cuvintele frumoase și pentru ironii, vă asigur că le-am acceptat cu demnitate și onoare. Poate că am greșit și eu câteodată, poate că m-am lăsat luat de val și poate că am avut uneori tendința de a scrie despre ce se întâmplă la Rugby Club Gura Humorului cu o pasiune pe care, sincer să fiu, nu-mi pasă dacă o înțelegeți sau nu, dar niciodată n-am încetat să cred în idealul pe care acești trei frumoși nebuni – Gabi, Ștef și Andrei – l-au pus mai presus de orice, cu răbdare și cu convingerea că într-o zi, Rugby Club Gura Humorului va fi numărul unu. Și au reușit. Am reușit.
SUNTEM CAMPIONI DNS!
V-am pupat!
Cu mulțumiri, prea plecat, Marius Gabor
Marius Gabor 