N-am mai scris despre handbal de ceva vreme. Știu, nu am scuze. Hai să o dăm la pace și să mângâiem formalitățile din poinier, așa cum fac băieții cînd aruncă la poartă, și să spunem că am stat prost cu timpul sau cu inspirația. Știm că nu e chiar așa, dar nu mai contează.
Dedu, Militaru, Iancu își începuseră deja încălzirea cînd am intrat azi în sala ”Dumitru Bernicu” din Suceava. Cred că nu mai e nevoie să spun cine sunt băieții ăștia și că sunt componenți ai lotului național de handbal.
O mare de tricouri roșii agita jumătatea sălii anunțând un uragan ce avea să ne traverseze casa și în fața căruia nu prea aveam scăpare. Eram un pic îngrijorat, dar m-am mai liniștit știind că aparatul și obiectivul din geantă, fiind atât de grele, mi-ar fi fost ancore. Ca să nu mai spun că în strategia noastră de apărare intrau și stabilopozii din jucării de pluș, care au acoperit suprafața de joc la pauză, ceea ce făcea ca rezultatul final să pice ușor în derizoriu.
Îl căutam din priviri pe Daniel al nostru. Pe Stanciuc. Ce să zic? Că nu s-a lăsat acoperit prea mult și că a deschis scorul împotriva echipei care l-a crescut? Că l-au asaltat copiii, după meci, să se pozeze cu el? Că n-a refuzat pe absolut nimeni? Haida, de… De parcă nu l-ați ști ce suflet mare are. Atât de mare, încât nici măcar cea mai mică urmă de supărare nu ne-a încrețit frunțile, de fiecare dată când plutea deasupra porții noastre, aruncând torpile. E al nostru și suntem mândri de el și de profesionismul său.
Prea multe de zis după acest meci restant, nu sunt. Știam cine ne era adversarul și ce ne aștepta. Poate că a fost o diferență prea mare de scor, dar nu e o tragedie, totuși. Încheiem turul pe poziția a șaptea, despre care nu poți spune că e rea și nici că se învecinează cu dezastrul. Știm că elevii lui Bogdan Șoldănescu au potențial și nu trebuie să uităm momentele speciale în care ne-au adus atâtea bucurii. Important e că Suceava respiră handbal, că suntem alături de băieți și că abia așteptăm să inaugurăm sala cea nouă.
Cred că nu se supără nimeni pentru traseul de până acum al lui CSU, ba mai mult, ținând cont de scena la care am fost martor la meciul cu Vaslui, bag mâna în foc că suntem gata să le oferim băieților spirijin necondiționat în orice cirsumtanțe.
Darius. Așa am înțeles că îl cheamă, dacă greșesc, vă cer scuze. Cu el vreau să închid cronica. Și nu e cel al lui Istaspe, ci un copil frumos și cuminte care a reușit performanța, prin pasiunea sa, să impresioneze o mulțime de oameni, și martoră mi-e mesageria care a fost umplută de gînduri frumoase, la meciul cu Vaslui din Cupa României.
Mai erau câteva minute până la finalul meciului, noi alergam după egalare, iar galeria vasluiană ne spărgea timpanele cu tobele și cu încurajările. Singurul căruia nu i-a păsat, deși era poziționat în mijlocul lor, era Darius, care nu s-a lăsat intimidat și nu s-a sfiit nicio secundă în a le răspunde cu pumnișorul strîns, strigând din toate puterile lui ”Suceava! Suceava!”.
Ei bine, lăsați-mă să cred că acest copil a câștigat meciul acela, deși rezultatul oficial mă contrazice, și că acum, în prag de săbători, Moș Crăciun îi va aduce darul mult visat, fie că e vorba de un Xbox, o tabletă sau de ce nu, un tricou semnat de toți jucătorii, pentru că merită.
Mulțumim, Darius, pentru lecția oferită și îți dedicăm această cronică!
Marius Gabor 