Niciodată nu am scris despre o întrecere sportivă cu atâta încărcătură emoțională, cum a fost finala U20 dintre CT Dinicu Golescu – Rapid si LPS Suceava, din poziția de învingător. De aceea mi-a venit și foarte greu cumva. În cronicile scrise despre RC Gura Humorului îmi dansau mereu prin fața ochilor cuvinte pline de o altfel de încărcătură, un pic mai amară, un pic mai grea și câteodată un pic mai dureroasă. Dar pe 21 aprilie, după nici nu mai știu, trei sau patru ani de orbecăit prin beznă, am bifat o premieră absolută și pentru mine, pe cât de inedită, pe atât de incomodă.
E greu să exprimi în cuvinte toate nuanțele emoționale care învăluie o echipă atunci când pășește pe gazon, pentru că, deși aleseseră eleganța subtilă a cămășilor imaculate, din plămânii rugbistilor care lăsaseră Cetatea de Scaun a lui Ștefan în grija primăverii, se răzbăteau strigăte de luptă ancestrale și telurice, care îndemnau la sacrificiu.
Începem bine. Păcat însă că nu reușim să deschidem scorul, balonul șutat de David Bălan în urma unei lovituri de pedeapsă, ratând bețele, apoi rapidiștii se instalează în jumătatea noastră. Urmează răsturnări de scoruri spectaculoase, demne de regia unui film horror: încasăm patru cartonașe galbene, rămânem de două ori în 13 jucători, ni se deschide o arcadă, ni se reproșează fapte, ni se aruncă vorbe grele din tribune, suntem luați peste picior de banca tehnică a adversarilor, suntem desconsiderați.
La Constanța reușisem să întoarcem rezultatul și să câștigăm în ultima fază, dar cum dracu să te gândești că-ți poate merge și a doua oară? Codrin Prorociuc fierbe pe marginea terenului, Mihai Coca strânge fluierul legat cu un cordon lung până îi dă sângele, Ștefăniță Rusu își pune mâinile pe cap și aproape că nu ai are putere să-și privească fiul, care e acolo, pe gazon, în mijlocul bătăliei.
Ni se acordă o lovitură de pedeapsă. E 22-20 pentru rapidiștii lui Fănuș Neagu. Oh, unde ești, maestre, să vezi cât de mult seamănă meciul acesta cu cel în care Uruguayul bătea Brazilia pe Maracana cu 2-1, băgând o întreagă națiune în doliu… Pentru prima oară de la începutul partidei, cel care-și fixează balonul pe con nu e David Bălan, ci Marian Popescu. Îl aranjează meticulos, își ia elan și-l lovește puternic, țintind spațiul dintre buturi. E 23-22 pentru noi și mai sunt 2 minute. Reușim să ținem balonul departe de buturi, să nu facem greșeli în apărare și să ne păstrăm cumpătul.
Și am învins!
Titlul de campioană a României era în posesia noastră. Eram acolo, între ei, cu camerele de filmat, le simțeam emoția descătușării și dorința de a ridica pumnul spre cer, nu cu agresivitate, ci cu sentimentul de împlinire a unei promisiuni făcute cuiva, cândva, demult… Nu auzisem niciodată până în acea zi huiduieli la un meci de rugby, știam că iubitorii acestui sport sunt altfel și nu înțelegeam motivul pentru care fluierăturile din tribune umbreau bucuria din teren. Până când am văzut către cine erau îndreptate: spre brigada de arbitri…
Dar nu mai conta. Eram Campioni. Suntem Campioni.
Marius Gabor 
Leave a comment