Să știți că intenționat am folosit apelativul “Mister” în loc de “Domnul”, și asta pentru că am impresia că l-aș ridiculiza, dacă n-am ști cu toții la care “Domnul Goe” aș fi făcut trimitere. De aceea am preferat să las orice asemănare cu opera lui Caragiale și să-l trec pe lista celor care se bucură deja de acest renume, lângă Cornel Dinu, Ilie Dumitrescu și alții.
Pe Dorin l-am văzut ultima oară la un meci de handbal al Sucevei. Era cu un cap mai înalt decât toți spectatorii și aștepta la rănd liniștit, fără să se bage în față, să-și ocupe locul. Nu știam că-i place handbalul. Pentru mine, când văd un sportiv în general, și unul ca el, în special, care nu se rezumă în a urmări doar sportul care l-a consacrat, înseamnă nu doar deschidere, respect și apreciere față de alte ramuri, ci și poate o confesiune publică prin care-și mărturisește “păcatul” de a fi un profesionist desăvârșit, care știe ce este sacrificiul și cum se obține performanța.
Spectacolul din ziua meciului său de retragere nu putea să nu aibă apanajul tuturor superlativelor, în conformitate cu prestigioasa lui carieră. S-a dansat, s-au jucat meciuri de minifotbal la niste porți microscopice, in care niște fotbaliști liliputani, mai mici decât jambierele lui Goe, celebrau când marcau, strigând “Siuuuuuu”. S-au făcut valuri mexicane, s-au dat autografe și s-au făcut selfie-uri cu Marica, Bănel (ah, Realule, Realule), Torje, Mutu, Ogăraru, Tamaș și mulți alți fotbaliști care au făcut istorie alături de Goe și nu numai.
Poate pentru unii cel mai frumos moment a fost cel în care Goe a fost schimbat în aplauzele publicului de către fiul său, poate pentru alții, simpla prezență a lui Mihăiță Neșu le-a insuflat puterea de a lupta, habar n-am, dar pentru mine, fără să minimalizez aspectele menționate mai sus, momentul cel mai frumos a fost acela surprins în imaginea care ilustrează articolul, și în care cei doi Dorini – Semeghin și Goian – se îmbrățișează după ce Dorin cel mai mic marchează un gol cu stângul, așa cum numai el știa să dea, incă de pe vremea când era câine roșu.
Pe Semeghin îl știu de când bătea hapucul în fața blocului. Avea tupeu, avea nerv și era ca un drăcușor neastâmpărat care nu voia altceva decât să-ți de “craci”. Pe Goe l-am văzut doar la televizor și la un meci de handbal. Dar amândoi m-au cucerit pe viață nu doar pentru că-s din partea locului, ci și pentru că mi-au însoțit cei mai frumoși ani din viață, iar pentru asta nu pot decât să le mulțumesc!
Mulțumim, domnilor, mulțumim, Dorin Goian!
Marius Gabor 