Anotimpul nostalgiilor ne-a prins pe drum, undeva între o cărare bătută de copitele cailor și chiotele tătarilor care-i călăreau, și linia continuă ce separă drumul în două direcții de mers: una spre trecut și alta spre viitor. Depinde din ce sens vii și încotro te duci. Pe mine m-a găsit indecis, învăluit într-o ceață densă, numai bună de pus în pungi eco la congelator pentru anotimpurile mai calde.
Toamnă era și în urmă cu șapte sau opt ani, când scriam prima poveste despre RCGH, doar că puțin mai diferită, fie și dacă m-aș gândi că de atunci încoace am început să port și ochelari de apropiere.
Bârladul ne aștepta, copt ca un ciorchine de struguri, la intrarea în stadion. Boabe mari, bine făcute, nici măcar celebra vulpe n-ar fi îndrăznit să-i privească, darămite să mai confirme că-s și acri. Ne-am salutat, ne-am dat mâinile, am schimbat câteva politețuri, apoi ne-am văzut de treaba noastră cu o ușoară neliniște în suflete. Veneam la Bârlad cu un efectiv subțire, dar cu inima cât casa și, deși știam că eram favoriți la câștigarea meciului, ne cuprinsese un soi de neliniște. Cel puțin până când, simțind momentul de joasă frecvență, Davidoiu le strigă colegilor săi: ”Ce se întâmplă aici, bă? Capul sus, azi câștigăm!” și puncte-puncte, că nu pot reproduce chiar toate vorbele olecuță mai dure…
Am început bine, deși cei care au deschis scorul au fost gazdele, apoi am preluat conducerea și am intrat la pauză cu un avantaj bunicel. Repriza a doua ne-a găsit în atac, când am marcat încă două eseuri, dar toamna, care după cum bine știți, având și o latură perversă ce te face să plângi după dulceața harbuzului înecat în apă cu sare, ne scoate din ritm și nu ne mai găsim pașii. Sebi Rusu suferise o accidentare încă din prima parte a jocului și n-a mai putut intra pe teren, Cosmin Daraban se juca cu tensiometrul în Ambulanță, admirându-și contuzia de la genunchi, iar Mihai Hodeniuc ieșea pe targă după un contact dur cu un adversar.
Mirosea a sânge. Și cum Bârladul are nasul fin, ne-am trezit în mijlocul unui asediu din care numai cu disciplină și noroc aveam să răzbim cumva. A, și cu ochii la ceas, era să uit. Pas cu pas, gazdele noastre se apropie pe tabela de marcaj, și ca să fie treaba oablă, mai și ratăm din când în când câte o lovitură de pedeapsă. Ce să facem, ne plac senzațiile tari. Fluierul de final de meci ne găsește în defensivă, în paișpe oameni, Hodeniuc văzând concomitent cu stelele verzi în urma ciocnirii cu adversarul său, și un cartonaș galben. Hode, ce să spun, măcar ai avut parte de o explozie de culori, nu ca noi, ăștia care ne chinuim s-o scoatem la capăt cu tot felul de filtre…
Mda, hai să punem punct scurtei noastre incursiuni în istoria toamnelor și să spunem că a fost o victorie muncită, obținută cu sacrificii și cu multă dăruire care n-ar fi putut veni decât din inima unor ”tătari”, cum ne-a blagoslovit un suporter bârlădean, indignat de faptul că am îndrăznit să ne bucurăm de victorie pe marginea terenului. Puteți să ne faceți cum vreți, nu ne supărăm, dar ”să nu dea Dumnezeu cel Sfânt, să vrem noi sânge nu pământ…!”
PS. N-am făcut niciodată și nici n-am să fac o dramă din asta, dar e jenant ca presă, să folosești fotografii făcute de cineva la un meci la care nu ai fost și să nu precizezi sursa. E vorba de respect. Nu față de mine neapărat, ci de munca oricărui fototograf.
Marius Gabor 