“Are buză de iepure norocul, îi curge frica prin despicătură dar îi lipsește complet instinctul de conservare…. Lângă mine a stat mereu uscat și cu legătură abă în jurul capului, un fel de japonez condamnat la moarte, fericit că se va afla curând la un loc cu samuraii evului mediu.”, Fănuș Neagu – Câinele cu ochi albaștri.
E aproape de miezul nopții și parcă nu-mi vine a înumia penița-n călimară, oricât de tare s-ar zbate ideile să pocnească afară din mine. Vorba lui Rilke: ”Mă contrazic? E bine, e normal, căci am mulțimi în mine.” Dar am o datorie sacră, cel puțin față de mine și de băieții mei. Poate că n-am eu în mine mulțimile lui Rilke, dar tot îmi pocnesc emoțiile precum mugurii ce-și croiesc drum din sevă direct către soare. Ați auzit vreodată cum pocnesc:? Exact ca țânțarii ăia bezmetici de se apropie prea tare de lampa cu lumina UV. Singura deosebire dintre pocnete e însă aceea că mugurii se nasc, iar țânțarii mor. Mda.
Iași. Când am ajuns noi la stadion, lunecând în spirală direct de pe Obcinile Bucovinei, exploziile mai sus amintite se transformaseră demult în parfum de primăvară. Niciodată nu văzusem stadionul Tepro atât de colorant și de populat, era să spun poluat, ptiu, de albine și de pețioli.
Și pentru că o capodoperă cromatică trebuia să fie completă, am apărut noi. Mna, acuma interpretați cum vă vine la îndemână, că nu-i supărare, dar ar fi bine să aveți în minte faptul că umorul e o îndeletnicire de care unii se bucură că o pot împărtăși, iar alții că o pot primi. Am ales să atacăm buturile înspre care bătea vântul, după ce căpitanul echipei, Mihai Daraban, a ales mâna în care se ascundea moneda. Din păcate, încasăm un eseu rapid și, dacă ar fi să mă întrebați pe mine, e posibil să ne fi afectat un pic mai mult decât ne-am fi așteptat. Lăsați povestea cu plumbul turnat în ghete. Parcă ne vorbirăm să lăsăm clișeele, nu? Pur și simplu ne-a demoralizat și atât.
Dacă în prima repriză, care ne-a gratulat și cu olecuță de ploaie și vânt puternic de abia țineam aparatul în mână, nu ne găseam ritmul cel mai potrivit, repriza a doua o câștigăm cu 10-7, insuficient însă pentru a mai întoarce rezultatul. Greșeli individuale, cadouri oferte adversarilor, o stare de letargie vecină cu amorțeala mentală, un noroc cu buză de iepure și un blestem al începuturilor de campionat cu stângul, așa cum fusese și pecedentul, când corabia gălățeană ne blocase accesul la Cornul de Aur, așa cum făcuseră turcii cu Constantinopolul, toate au dus la deznodământul pe care-l știm cu toții și pe care ni-l asumăm cu maturitate.
Dar. Nu vă impacientați. Știu ce vorbesc. Aveți puțintică răbdare. Măcar până pe 26 aprilie, când ne-om întâlni acasă la stadion. Și atunci vă voi povesti printr-un megafon care va acoperi toate exploziile de muguri și de țânțari auzite până acum, despre câtă deznădejde și câți nori negri se vor fi risipit deja de pe chipurile băieților, la ora meciului cu Bârladul, despre cât de dor ne era de voi și despre povestea pe care o scriem împreună de atâția ani. Până la urmă asta contează cel mai mult.
Marius Gabor 