Pe o vreme care mergea pe sârmă într-un echilibru cu tente bahice, oaspeții au poposit pe meleagurile noastre călcând apăsat, spre deosebire de vreme, pe urmele lui Dragoș Vodă, înaintașul lor de seamă. Și cine i-ar fi putut condamna? Umbra întemeietorului Moldovei din secolul XIV le era o pavăză în fața celor care i-au moștenit ”regatul” și le oferea un confort mental care i-ar fi îndreptățit să spere la o victorie. Cine nu știe ce fel de club este Minaur, să le amintim că este cel mai vechi club de handbal din România, că i-au dat pe Lascăr Pana sau Maricel Voinea și că este una dintre cele mai galonate echipe din România.
Am început ezitant, dacă punem la socoteală pe răbojul statisticii faptul că oaspeții au deschis scorul și păreau că se înfig la cârmă, dar am revenit destul de repede și am bifat la un moment dat o diferență de cinci sau șase goluri, într-un vacarm al publicului care-și purta echipa pe aripile unei victorii ce părea mai facilă decât ne-am fi așteptat. Așa se face că intrăm la pauză cu un avantaj de două goluri.
Aș fi tentat să spun că repriza a doua a fost una de infarct, dar mă feresc de platitudini, și apoi de ce n-ar fi fost de accident vascular cerebral? Că nici mult nu mai aveam. Acușica vă explic. Din punctul pe care-l alesesem să pozez repriza a doua nu prea vedeam tabela de marcaj și tot trebuia să întreb în stânga și-n dreapta, pentru că sincer, e greu să ții scorul și să vezi meciul prin obiectiv. Cert e că odată cu trecerea timpului a început să se simtă în sală o tensiune ce se năștea din diferența de potențial electric dintre cele două echipe. Nervii nu erau întinși la maxim, erau aproape rupți precum ligamentele bietului Zarițchi care era alături de colegii săi în sala ”Dumitru Bernicu”, unele faze riscând să degenereze. Cu ocazia asta îi transmit băimăreanului Fotache, care s-a dedat la gesturi obscene în fața extremei noastre stângi, că data viitoare o să-i spun un banc cu Tache, Tică și cu tușul din găurică, nu de alta, dar e bine să ne păstrăm umorul și mai ales să nu uităm de bunul simț.
Finalul meciului ne-a găsit în corzi. Dar nu din alea din care să nu mai putem ieși, ci din alea în care ne proptiserăm singuri după ce ratasem două lovituri de la 7 metri. Oaspeții conduc cu 36-35 și mai sunt câteva secunde de joc. Repunem rapid, mingea ajunge la Gavriloaia, acesta se înalță într-un zbor kamikaze și rupe plasa oaspeților, aruncând sala în aer. Scor final: 36-36 și un gust amar lăsat de scăparea victoriei printre degete. Da nu-i bai, noi nu ne supărăm din atâta lucru, deși am fi meritat victoria pentru că jucasem mai bine. Serios acu.
Încheiem epistola cu un gând bun pentru adversarii noștri și dacă au simțit cumva un vertij în sală, o energie și o forță aproape ocultă, îi rugăm să nu se impacienteze retroactiv, nu era magie neagră, ci doar consecințele ”Efectului Suceava” și promitem ca data viitoare când ne-or mai vizita îi invităm la o ploscă cu vin în curtea Cetății, ca să cinstim cum se cuvine frăția ce ne leagă prin cel ce descăleca aici în urma cu mai bine de șase sute de ani. A, și luăm și majoretele cu noi, că au fost drăguțe!
Marius Gabor 