Cel mai mișto aspect, mă rog, hai să reformulez: unul dintre cele mai frumoase aspecte ale sportului, în general, e că, teoretic, minimalizează într-o măsură reconfortantă pentru noi cei care jucăm 1 la pauză, 2 la final, diferențele sociale, culturale, economice, etc. dintre oponenți. Evident, vorbim despre întâlniri sportive între două echipe naționale sau două echipe de club din țări diferite. Nu mă dau în vând după clișee, dar nici nu mă sinucid dacă le folosesc și eu, prin urmare, ca să-mi duc ideea până la capăt, sportul este cu adevărat un ”element chimic” a cărui valență nu e aceea de a combina un atom cu alt atom, ci de a dezbina inegalitatea în toate aspectele ei. Poate de aceea fotbalul internațional nu este dominat de o țară precum Statele Unite ale Americii, poate de aceea în rugby nu excelează o țară precum Germania, ci Noua Zeelandă și poate că de aceea cursele pe distanțe lungi din atletism sunt adjudecate de etiopieni, și nu de ruși.
Ei bine, în ceea ce ne privește, și cred că sunteți de acord cu mine, în rugby n-am fost niciodată niște mediocri, ba din contra, am făcut figuri frumoase de-a lungul timpului, dar întâlnirea cu olandezii cărora mi-e greu să le spun ”Țărani de Jos” a fost ocazia perfectă care venea să încununeze laitmotivul pe care-l pusesem în discuție în uvertura acestui articol. Na, ca să păstrăm limbajul specific. Cu alte cuvinte, aveam să întâlnim o națiune care a dat artei universale o serie de figuri emblematice, care au marcat epoca în care au trăit. Acum, să nu picăm în capcana tentației de a ne subestima propriile valori și de a-i îndumnezei pe Van Gogh și pe Rembrandt, nu că n-ar merita, dar nu e cazul. Pe bune. N-o fi pictând Eminescu precum Rembrandt și nici Vincent n-o fi scriind precum Eminescu, dar undeva în fibra acestor personalități s-a constituit cu litere de aur o adevărată geneză a geniului.
Hai să ne întoarcem la rugby. 13 noiembrie 2021, Stadionul Arcul de Triumf, București. Mă îndreptam spre stadion dinspre Aviatorilor, prin Herăstrău. Aveam un rucsac destul de greu în spinare, dar asta nu mă împiedica să zbor peste aleea rezervată cicliștilor cu o ușurință dezarmată pentru oricine m-ar fi văzut pedalând în gol, pe o bicicletă imaginară. Ce vreți să fac, dacă voiam să ajung mai repede? Și apoi cum era să calc peste frunzele de stejar care maculau aleile, când știam că într-o oră aveam să întâlnesc stejarii din toți Borzeștii împrăștiați prin lume și prin țară, în înfruntarea lor cu batavii? Ar fi fost aproape o blasfemie. Ba nu ”aproape”, ci chiar ar fi fost o blasfemie. Mă rog, una poetică.
Am lăsat în urmă Herăstrăul sărind precum Jack Nicholson în ”As Good as It Gets” și am făcut focul de tabără în spatele Lunii aflate în primul pătrar. Primii care au pășit pe iarbă au fost batavii. Frumoși, eleganți, veseli. Normal. Trebuia să se facă o recunoaștere prealabilă. Apoi au ieșit ai noștri. Mai frumoși, mai eleganți și mai veseli. Normal. Trebuia să se clarifice cine e jupânul. Apoi au ieșit arbitrii. Și aici mă opresc cu metaforele. Nu se face…
Batavii, impulsionați probabil de falsa idee că lipsa spectatorilor ar dăuna grav sănătății, pun presiune pe apărarea noastră, făcându-mă să cred că tactica de joc a Portocalei Mecanice a lui Cruyff nu le este chiar străină. Numai că stejarii noștri aveau alte planuri: Băi, băieți, uite cum stă treaba. Nouă nu ne plac hârjoanele astea. V-am primit cu drag și v-am găzduit în cele mai bune odăi, dar să știți că nouă ne trebuie victoria, bașca punctul bonus. So, despre ce vorbim? Eram acolo, i-am auzit eu. Bine, nu s-a folosit chiar limba olandeză, despre care spunea cineva cu mult umor că e o boală de gât, nici engleza și nici româna, despre care probabil cineva, în alt colț de lume, ar spune că e o laringită, ci prin limbajul universal al scorului care indica în primele 10 minute un 14-0 scurt, concis și clar pentru noi. Cine nu mă crede să ia legătura cu Simionescu și cu Dumitru, ba chiar și cu Melinte… E drept că olandezii n-au rămas hipnotizați complet și au marcat până la finalul primei reprize un eseu prin Bloemen, transformat de băiatul ăsta care are rude în Norul lui Oort – Van Oord, și au concretizat o lovitură de pedeapsă, dar asta n-a schimbat cu nimic situația, pentru că uitai să spui, ai noștri, prin Cojocaru, Vaovasa și Melinte au considerat că ar fi normal și de bun simț să le mai facă o vizită în terenul de țintă, cu tot cu balon. Repet. Cine nu mă crede, să-i întrebe. Vă dau eu numerele de telefon. Scor la pauză: 28-10.
Repriza a doua a început și s-a desfășurat pe tot cuprinsul ei sub semnul cingătorii de la brâurile băieților noștri, care au strâns până la epuizare apărarea olandeză, făcând-o să cedeze după eseurile marcate de Cojocaru, Dumitru și Bărdașu și transformate de Melinte, asta neînsemnând că Pactul de Pace avea să se parafeze fără ca rebelul Van der Avoird să nu-și treacă numele în dreptul marcatorilor de eseu: scor final 56-15. Cine nu mă crede, să fie sănătos, numărul olandezului nu-l am.
Aș vrea, în final, să poposesc o țîră asupra echipamentului naționalei. Nu cred să fi văzut vreodată o armonie atât de sublimă între ceea ce ați văzut cu toții la televizor și echipamentul stejarilor. Chimirul cu elementele cultului solar a dat o dimensiune inedită echipei noastre: cea învecinată cu portul popular. Nu întâmplător tot ce s-a petrecut în seara zilei de 13 noiembrie m-a dus cu gândul la horă, la haiduci și la Moromeții lui Marin Preda; nu întâmplător mi s-a părut că-l văd pe Ion al Glanetașului cântând imnul național; nu întâmplător am simțit mirosul uleiului încins pe pielea lui Codin, când crainicul stadionului anunța marcatorii noștri; nu întâmplător i-am văzut pe Horia, Cloșca și Crișan și al lor roată sfântă zâmbind din ceruri; nu întâmplător am auzit șuieratul astmatic al bunicului meu, în clipa în care pachetul nostru de înaintare odihnea balonul în terenul de țintă al batavilor; nu întâmplător am admirat jocul de picioare al stejarilor ce mă ducea cu gândul la Ciuleandra Mariei Tănase, care urcă în intensitate ca pe o scară a lui Iacob la capătul căreia stă ia și portul național…
Se spune că în artă, în literatură și în muzică se exagerează. Probabil că așa este. Cert e că în sport cel mai bun câștigă. Azi, România a fost mai bună, azi, România a încălțat batavii cu opinci și le-a arătat cum se dansează Ciuleandra.
Bun. Sâmbăta viitoare meci cu Tonga. Forțe proaspete în lotul național, unii coborâți direct din avionul care-i aducea pe componenții lotului național U20 de la Coimbra, adversar puternic și așteptări mari. Dar până atunci, stați prin zonă, pentru că mâine veți vedea ce mi-a povestit unul dintre actorii de bază ai lotului Național U20 care a făcut deplasarea în Portugalia.
Iată lotul folosit de România în meciul cu Țările de Jos:
1. Constantin Pristăvița (CSM Știința Baia Mare), 2. Ovidiu Cojocaru (CSM Știința Baia Mare), 3. Vasile Balan (CSA Steaua), 4. Marius Antonescu (Bourg en Bresse), 5. Adrian Moțoc (Stade Aurillacois), 6. Cristi Chirica (Sporting Club Appameen), 7. Mihai Macovei (C) (Colomiers), 8. Andre Gorin (RC Hyeres), 9. Gabriel Rupanu (SCM Timișoara), 10. Daniel Plai (CSA Steaua), 11. Nicolas Onuțu (CS Vienne), 12. Jason Tomane (CSM Știința Baia Mare), 13. Hinckley Vaovasa (CSA Steaua), 14. Ionuț Dumitru (CSA Steaua), 15. Ionel Melinte (RC Hyeres)
Rezerve:
16. Florin Bărdașu (CSA Steaua), 17. Alexandru Savin (SO Chambery) , 18. Costel Burțilă (RC Hyeres), 19. Marius Iftimiciuc (Perigueux), 20. Florian Roșu (CSM Știința Baia Mare), 21. Florin Surugiu (CSA Steaua), 22. Taylor Gontineac (Rouen), 23. Marius Simionescu (CS Dinamo).
Marius Gabor 
Leave a Reply