Mulțumim!

Când nu mai ai nimic de pierdut și joci all in, ori dai lovitura vieții tale, ori pleci capul în pământ și-l privești ca pe o izbăvire gândindu-te că, până la urmă, e și ăla în străfundurile straturilor sale geologice un fel de casă bătrânească la care făcea aluzie Eclesiastul când spunea că totul e deșertăciune.
Așa eram și noi când am pășit pe gazonul Stadionului Iuliu Hațieganu din Cluj, unde aveam să întâlnim echipa locală în a cărei denumiri s-a strecurat de ceva vreme un substantiv propriu despre care se zice că nu e bine să calci.
.
Deplasarea în sine n-a adus nimic nou pe componenta emoțională a lotului, băieții și-au umplut timpul în autocar jucând cărți sau privind peisajele minutatei Transilvanii ce se desfășura în fața noastră învăluită într-un smog de palincă ce promitea călătorii în alte universuri dacă n-ai fi respectat gramajul. Faptul că jucam pentru locurile 6-7 cu echipa cea mai abordabilă din LRK nu ne-a încărcat și nici nu ne-a încrâncenat privirile. După ce treci prin toate focurile posibile, ce mai contează flăcâruia unei lumânări în fața unui pârjol?
.
Primul atac al clujenilor a consemnat și primul eseu. “Mna…”, mi-am zis, “nimic nou sub soare, dar măcar să le punem probleme așa cum n-am făcut-o niciodată în meciurile jucate contra lor” Și mai era ceva: aveam un lot valoric cum nu avusesem de multă vreme, iar asta mă făcea să fiu optimist totuși. Eseul care ne-a adus din nou în joc îl avea protagonist pe Sione, iar cel prin care ne mărisem avantajul pe tabela de marcaj fusese rezultatul unei șarje marca Sean Morell, în urma unei aruncări de la margine. Nu era rău deloc. Pentru prima oară de când juacm în prima competiție valorică a rugby-ului românesc eram stăpâni pe situație. Când a venit eseul al treilea marcat de Dani Varvaroi mi s -a făcut pielea de găină. Ștefăniță e lângă mine: Marius, nu mai pot să mă uit la meci… Nu mai avusesem senzația asta de când câștigasem DNS-ul…
.
Începem repriza a doua cu două lovituri de pedeapsă pe care le ratăm. Ușor, ușor Clujul revine în joc și micșorează diferența de scor. Pe banca gazdelor e agitație mare. Pe banca noastră, băieții își încurajează colegii, fie că greșesc o pasă, fie că se apără eroic. Tane, pe chipul căruia citești mereu o liniște de lac subteran ce n-a cunoscut valurile și țipetele pescărușilor, pătrunde ca un bolid și pune balonul în terenul de țintă.
.
Antrenorul gazdelor îl întreabă pe tușier câte minute mai sunt. I se răspunde – opt. Conducem, mai avem un pic și producem surpriza. Pe stadion se aude o singură voce, la unison, ce vine din piepturile colegilor de pe banca de rezerve: “Humoru! Humoru!”. Dar cei care marchează sunt gazdele care ne bagă de această dată pe noi în criză de timp. Aveam nevoie de un eseu. Atât. Atacăm cu toate forțele, mai este un minut de joc. Suntem la 10 metri de buturile clujenilor și am senzația că-l văd pe central indicând un avantaj în dreptul nostru, dar pierdem posesia, balonul ajunge in out și totul se termină.
.
Ne retragem spre banca noastră de rezerve. Dezamăgirea plana asupra noastră cu aripi de răpitor de noapte. E greu să accepți o înfrângere când ai fost în marea majoritate a timpului peste adversarii tăi, dar asta este viața. Cel care strânge rândurile e Sean, care-i cheamă pe băieți în jurulul lui. E bandajat la cap, epuizat și emoționat. Vocea lui blândă care ne oblojea rănile de-a lungul atâtor și atâtor partide e stingherită acum de un tremur care-i trăda emoția. Plânge, știu sigur, chiar dacă n-ar recunoaște asta niciodată. Le-a mulțumit băieților pentru anii petrecuți împreună și le-a spus să țină capul sus, no matter what. Băieții îl aplaudă și-i scandează numele, apoi strigăm cu toții: Cerbiiiiii!
Ultima noastră partidă din sezonul regulat tocmai desemna despărțirea de Sean, cel care adusese la echipă un suflu nou și o tonă de experiență.
.
Pentru prima oară de când scriu cronicile echipei, o să-mi permit să relatez un episod pe care, în mod normal, l-aș fi ținut pentru mine. Eram în zona vestiarelor în așteptarea băieților. De undeva din stânga simt o privire. E Tane. Îmi face semn să vin spre el. Vine și el spre mine. Aceeași liniște pe chipul lui. Mă gândeam că vrea să mă întrebe ceva. Ajungem față in față. Îl întreb dacă are nevoie de ceva. Îmi răspunde că nu. Și mă îmbrățișează și mă bate pe umăr și-mi spune “Thank you, Marius”. Și rămân mască.
.
Băi fraților, cei care ați jucat rugby știți despre ce vorbesc, dar cei care nu au jucat sau au trecut mai mult sau mai puțin tangențial pe lângă rugby, vreau să vă spun că acest gest simplu, bărbătesc, de a-ți arăta respectul față de toți cei implicați în acest fenomen, mai ales când vine de la o persoană care depășeste bine suta de kilograme, mă face să cred că nimic nu e întâmplător. Așa cum probabil nici participarea noastră în LRK nu va fi intâmplătoare și nicidecum uitată. Știm, nu am câștigat niciun meci, dar am avut momentele noastre bune. Știm, am fost prea mici pentru un război atât de mare, dar ne-am prezentat la toate meciurile, în timp ce alte echipe mult mai galonate din prima ligă n-au făcut. Știm, am pornit într-o aventură fără centură de siguranță, dar ne-am onorat titlul câștigat cu trudă în DNS, ceea ce alte echipe, înaintea noastră n-au făcut.
.
Noi vă mulțumim din suflet pentru susținerea voastră, sunteți, ați fost și veți fi mereu în inimile noastre și sperăm să ne revedem cât mai curând sănătoși.

.