
Eu cred că handbalul e unul dintre puținele discipline sportive în care frustrarea dansează în pași de tango alături de satisfactie, fără a se călca una pe alta pe bombeuri. Și dacă în meciul precedent de acasă ne-am oprit în dreptul bornei 31 cu un gol egalizator marcat in extremis, azi am eșuat, că tot ne-am înfruntat cu marinarii de la Constanța, tot în dreptul bornei 31. Bag seama că o fi un soi de blestem subtil ce ne bântuie de vreo două meciuri încoace, nu de alta dar dacă te apuci să citești de la dreapta la stânga, parcă prea găsești cifra 13 și zău că-mi pare a chiromanție.
Cu toate că l-am văzut pe Sorin Grigore după meci singur pe bancă, încercând să-și resteteze liniștea interioară și că nu m-am putut abține să nu surprind momentul aproape mistic în care era cufundat, aș zice că băieții n-ar trebui să-și reproșeze prea multe. A fost un meci bărbătesc pe care-l putea câștiga oricine, n-a fost o diferență catastrofală de scor sau de valoare și nici nu a fost un meci care să dezamăgească. Spectacolul sportiv a fost gustat din plin de spectatorii care au umplut sala până la refuz nu doar fizic, ci și cu decibeli. Din păcate, n-a fost să fie, dar sunt sigur că la meciurile viitoare frunțile spectatorilor brăzdate de doamna care te calcă pe picior în cele mai nepotrivite momente vor fi netezite de bucuria victoriei, împlinid o așteptare ce planează asupra Sălii Dumitru Bernicu asemenea condorului în a cărei țară s-a născut tangoul.
Fruntea sus, Sorine, fruntea sus, băieți, viața merge înainte, suntem mândri de voi și vă vom fi mereu aproape cu tobe, cu încurajări și cu aplauze, asemenea unei altfel de doamne, mai frumoasă și mai grațioasă, care nu te calcă niciodată pe bombeu și e și devreme acasă.